Petru Bogatu

Opţiunea AIE pentru o nouă constituţie a condus la o încordare sentimentală. Criza politică este astfel dublată acum şi de o criză de nervi. Dar se putea altfel? Situaţia este încurcată şi Alianţa n-a făcut altceva decât să taie nodul gordian. Sau poate că acesta trebuia lăsat intact?

PER ASPERA AD ASTRA SAU CALEA MINIMEI REZISTENŢE?

S-au alertat peste măsură unii comentatori şi politicieni care susţin cum că spiritele s-au încins, întrucât decizia Alianţei ar fi pe cât de radicală, pe atât de excesivă. Aiurea! Orice poziţia s-ar fi adoptat, o anumită agitaţie sufletească în societate era de neocolit.

Multora nu le-ar fi plăcut deloc, bunăoară, alegerile anticipate, acest lucru îl confirmă, de altfel, şi sondajele de opinie. Altora nu le-ar fi surâs amânarea până la calendele greceşti a unei îmbunătăţiri cardinale a Constituţiei etc.

Criza de afară, vrând-nevrând, induce o stare de psihoză generalizată. În condiţii de incertitudine politică, până şi o petardă fumigenă are efectul psihologic al unei bombe. În aceste împrejurări, problema trebuie să se pună altfel. Este justificată hotărârea AIE de a da toate pe una pentru a supune votului popular o nouă Constituţie sau se putea merge pe calea minimei rezistenţe?

ŞAH ETERN CU NEBUNUL

Că Legea Supremă este imperfectă şi doldora de contradicţii idioate nu neagă nici opoziţia comunistă. Atâta doar că PCRM consideră că mai întâi urmează să fie modificat doar articolul privind alegerea preşedintelui şi să se desfăşoare alegeri anticipate, ca doar ulterior Parlamentul de noua legislatură să purceadă la o substanţială reformă constituţională. Această cale nu duce nicăieri şi nu înseamnă nimic altceva decât boală lungă şi moarte sigură pentru sistemul politic moldovenesc.

Revizuirea Legii Supreme durează. Amendamentele pot fi votate numai după şase luni de la avizul Curţii Constituţionale. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi alegerile anticipate care vor răpi câteva luni de zile, reforma constituţională va trebui împinsă până în pânzele albe. Dar nici aşa nimeni nu poate pune mâna în foc că modificările vor fi aprobate în cele din urmă. Cu o opoziţie comunistă extremistă şi obstrucţionistă, este puţin probabil să se găsească în viitoarea legislatură o majoritate calificată de două treimi care ar sprijini revizuirea Constituţiei.

De unde şi concluzia că orice soluţie, alta decât un referendum constituţional, ar însemna ca ţara să intre iar sub spectrul unor alegeri anticipate. Astfel, cel puţin un an de zile, asupra societăţii ar atârna sabia lui Damocle a unei noi şi istovitoare campanii electorale. Acest fapt ar genera mult circ, dar şi o mare penurie de pâine.

Oricum am întoarce-o, la mijloc e un blocaj politic. E o situaţie de şah etern cu nebunul, după cum ar zice Garri Kasparov. E un caz de forţă majoră, când trebuie să tai, totuşi, nodul gordian. Dacă nu-i cu putinţă o modificare şi o ameliorare graduală a Legii Supreme în Parlament, se impune adoptarea unei Constituţii noi prin votul popular.

CEA DE-A CINCEA REPUBLICĂ A FOST EDIFICATĂ ÎN TREI LUNI

Astfel, pe de o parte, AIE se prezintă perfect solidară cu dorinţa majorităţii populaţiei de a evita alegerile anticipate. Pe de altă parte, Alianţa se lansează, de fapt, într-o riscantă cursă contra-cronometru pentru edificarea celei de-a doua republici. Dar cât de legală şi euro-conformă este iniţiativa ei? Unii critici afirmă că, într-un răstimp scurt, până-n vară, nu se poate vota o nouă Lege Supremă. Fals!

Există precedente istorice de înlocuire, în condiţii de mari tensiuni sociale, a unei constituţii cu alta. În 1958, bunăoară, asupra Franţei plana pericolul unui război civil. Situaţia scăpase de sub control. Coloniile erau măcinate de insurecţii, iar ţara de manifestaţii antiguvernamentale. Comandantul trupelor franceze din Algeria ameninţa cu o lovitură de stat.

În aceste circumstanţe, la 1 iunie 1958, Adunarea Naţională, cu 329 voturi pro şi 224 contra, l-a desemnat pe generalul De Gaulle în funcţia de prim-ministru. Noul şef al guvernului, pentru a redresa situaţia, a propus elaborarea şi votarea grabnică a unei noi Legi Supreme. Recurgând la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constituţie, impunând o altă procedură de amendare a Legii Supreme, transferând puterile constituante Guvernului. În consecinţă, la 28 septembrie, prin referendum, a fost aprobată o nouă Constituţie care a dat naştere celei de-a cincea republici.

Atenţie la precedentul francez! Generalul De Gaulle a reuşit să impună o nouă Lege Supremă în doar trei luni. Francezii s-au grăbit, dar ei se aflau pe muchie de cuţit şi nu aveau de ales.

ULTIMA ŞANSĂ, A DOUA REPUBLICĂ

Şi la Chişinău timpul ne presează. Marja de de manevră politică este îngustă. În joc e ultima şansă de a scoate ţara din impas. Prima constituţie şi-a făcut datoria şi nu ne mai foloseşte la nimic. Mai mult chiar. S-a transformat într-un balast.

Se impune o reparaţie capitală. Nu-i uşor, pentru că lucrurile trebuie drese din mers. Republica Moldova urmează să îmbrace, în sfârşit, forma unui stat de tip european. Noua Constituţie este chemată să închidă porţile unei revanşe autoritariste şi să le deschide pe cele ale integrării în UE.

Nu e loc însă pentru jumătăţi de măsură. S-ar constitui într-o adevărată catastrofă o simplă spoială a vechiului sistem. E stringentă nevoie nu de o Constituţie fardată, ci de o nouă republică. AIE să treacă Rubiconul doar în cazul în care are capacitatea să construiască, nu să fluiere vânt pe şantier.

Înţelepţii învaţă din greşelile altora, ceilalţi din ale lor. Guvernarea AIE are acum mai multe oportunităţi ca oricând să fie deşteaptă. Regimul Voronin de-a lungul ultimilor opt ani a comis cu nemiluita erori atât de grosolane şi monstruoase, încât actualei puteri nu-i rămâne altceva decât să le ocolească sau să procedeze exact invers pentru a trece în ochii lumii drept inteligentă şi rezonabilă.

DEFICITUL DE COMUNICARE
Deşi a debutat cu dreptul şi a resetat, de fapt, relaţiile cu România, SUA şi UE, aducând ţara pe linia de plutire şi salvând-o de falimentul care plana asupra ei, de la un timp încoace noua administraţie democratică păcătuieşte, totuşi, uneori prin neglijenţă sau suficienţă. Mai mult chiar. Dă semne de rătăcire, călcând adesea imprudent pe urmele fostei guvernări.

Să greşeşti e omeneşte, desigur, vorba retorului Seneca. Dar numai până la un punct. E inadmisibilă, bunăoară, eroarea în urma căreia rişti să intri cu automobilul în zid sau într-un stâlp de telegraf.

Nu afirm în niciun caz, bineînţeles, că AIE este pe cale să piardă controlul volanului şi să răstoarne întreaga maşinărie de stat. Totuşi, judecând după cum se şofează astăzi în vârful piramidei, nu sunt deloc excluse accidente politice periculoase. Vom stărui asupra a două din cele câteva gafe monumentale, făcute de democraţi, care pot degenera, în ultimă instanţă, într-un eşec politic fatal.

Prima dintre ele este un acut şi deja enervant deficit de comunicare pe care deocamdată nu-i în stare să-l depăţească nici preşedinţia, nici guvernul, şi nici formaţiunile de guvernământ. Şi aceasta în ciuda faptului că Mihai Ghimpu, Vlad Filat, Marian Lupu, alţi fruntaşi ai coaliţiei democratice par să-şi dea bine seama de rolul mass-media şi de semnificaţia unui dialog continuu al puterii politice cu populaţia. În orice caz, şi preşedintele interimar, şi premierul şi unii deputaţi participă la dezbateri televizate, nu ezită să facă băi de mulţime. Atâta doar că toate aceste ieşiri publice sunt marcate de o exprimare incidentală şi de o tentă de paradă.

Să luăm tapajul iscat în jurul mult aşteptatelor permise pentru micul trafic de frontieră. Un lucru bun care urmează să dezvolte legăturile dintre oamenii de pe ambele maluri ale Prutului se împiedică în birocraţie şi în informarea proastă a cetăţenilor. Tot mai multă lume, constrânsă să piardă timpul şi nervii, făcând cozi sau un drum degeaba, se arată deziluzionată şi chiar exasperată. Şi de vină nu este atât calitatea documentului semnat sau procedura greoaie, cât faptul că diferite aspecte ale problemei nu au fost în prealabil lămurite şi nuanţate suficient de autorităţi.

Oricum ai da, capacitatea oficialităţilor politice de a comunica lasă mult de dorit, chit că premierul Vlad Filat susţinea luni la Jurnal TV că în această privinţă totul este o.k. Sunt desecretizate, de exemplu, informaţiile tăinuite abuziv de comunişti, dar nici guvernarea democratică nu dă dovadă de suficientă transparenţă şi deschidere.

La cel mai înalt nivel nu există încă un sistem bine pus la punct de comunicare publică. Lipsesc, în fond, briefingurile săptămânale. Nici până astăzi nu a fost instituţionalizată funcţia purtătorului de cuvânt la Parlament, Preşedinţie, Guvern şi Ministerul de Externe. De aceea, de cele mai multe ori puterea reacţionează cu întârziere la evenimentele capitale care impun o replică oficială imediată. În consecinţă, informaţia furnizată sau poziţia adoptată de autorităţi este sporadică şi ridică semne de întrebare, generând multă confuzie şi lăsând loc de interpretări.

GAURA MICĂ RĂSTOARNĂ CARUL MARE
Cea de-a doua lacună, care poate să provoace ulterior un fiasco politic de proporţii, pare să fie cazul Palanca. La mijloc este, fireşte, o problemă moştenită de la fostele guvernări. Totuşi, tentativa autorităţilor actuale de a o tranşa rapid prin semnarea unui acord de transmitere în proprietatea Ucrainei a terenului adiacent tronsonului de 7,77 km al şoselei Odesa-Reni comportă riscuri cumplite.

Este limpede că filmul nu poate fi dat înapoi. Protocolul adiţional la Tratatul de frontieră între cele două state care prevede cedarea sectorului de autostradă de lângă Palanca şi ratificat în iunie 2001 sub regimul comunist nu are cum fi anulat cu una, cu două. Asta cu atât mai mult cu cât Republica Moldova are nevoie de cele 430 metri din zona Giurgiuleşti care, de bine, de rău, ne asigură ieşirea la Dunăre.

Totuşi, schimbul de teritorii dintre Republica Moldova şi Ucraina a fost gândit prost. Există discrepanţe primejdioase între stipulările protocolului semnat şi ratificat, pe de o parte, şi prevederile constituţionale, pe de alta. Şi mai grav este faptul că renunţarea la spaţiul de lângă localitatea Palanca este percepută ca o cedare teritorială. Or, acest lucru se va întoarce neapărat ca un bumerang şi împotriva guvernului Filat, şi a coaliţiei de guvernământ. Şi nu întâmplător. Oricine cedează un teritoriu riscă să-şi boţească tare imaginea. Şi AIE nu-i o excepţie. Palanca este gaura mică ce răstoarnă carul mare. Sub aspect electoral, efectele politice pot fi letale pentru toate partidele Alianţei.

Deocamdată chestiunea sectorului de autostradă Odesa-Reni nu se pretează soluţionării. Asta e clar. La mijloc e un conflict de interese care pentru moment nu are cum fi aplanat. În aceste împrejurări, problema trebuie conservată. Orice altă soluţie va costa scump şi Alianţa, şi cauza democraţiei în Republica Moldova.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Noua guvernare democratică la Chişinău a convins că are şi pricepere, şi profesionism pentru a face faţă situaţiei. Numai că, spune o vorbă populară, nu-i destul să ai o munte isteaţă, trebuie să ştii s-o foloseşti bine.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei

Robert Louis Stevenson observa că există o virtute faţă de care toate celelalte pălesc. Mai mult. Devin inutile. Această virtute este farmecul.

Istoria fotbalului românesc ne-a oferit echipe mai blazonate decât Rapid. Venus, sau Ripensia în perioada interbelică. Steaua sau Dinamo după ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist. Nici una dintre ele însă nu a fost mai fermecătoare decât echipa feroviară.

Aşa era când câştiga   de şase ori consecutiv până la cel de-al doilea război Cupa României. Când s-a calificat în finala Cupei Central-Europene care, din cauza conflagraţiei mondiale, nu a mai fost disputată.   Când era arestată în 1940 de generalul Marinescu, ministru de Interne şi, în acelaşi timp, patronul clubului rival Venus Bucureşti. Când obţinea în 1942 titlu de campioană de război a României. Când, după venirea comuniştilor la putere, echipele militare şi cele ale miliţiei îi luau cu japca jucătorii. Când, din ordinul Elenei Ceauşescu, stadionul Giuleşti a fost transformat într-o gunoişte.

Chiar din momentul în care a fost fondat în urma unei iniţiative populare, Rapid Bucureşti a făcut mai mult decât s-a jucat cu mingea. S-a jucat cu teatrul montat în tribună meci de meci. Cu poezia fotbalului care delecta spiritele evadate din cotidian şi refugiate în Giuleşti. Cu legendele unor oameni care preferau o bară frumoasă în loc de un gol urât. Cu destinul său pe care de multe ori i l-a frânt regimul comunist.

Rapidul nu a fost niciodată o echipă de cartier, după cum au insinuat adversarii săi. S-a născut ca un club popular din îndemnul unor ceferişti de la atelierele Griviţa şi de aceea mereu, chiar şi în cele mai grele timpuri, a fost peste tot acasă. Şi la Bucureşti. Şi în România. Şi peste hotarele ei.

Rapidul a fost şi rămâne un vis imposibil care se împlineşte, totuşi, într-un stil aparte şi cu totul miraculos, pe stadioanele unde joacă, indiferent de rezultatul înregistrat. Nu a fost niciodată anti-Steaua sau anti-Craiova, după cum se consideră, de exemplu, dinamoviştii.

Rapid este o echipă eminamente Pro. A porţilor ce i se deschid. A voinţei populare. A libertăţii. A sportivităţii. A luptei oneste.

Aşa a fost în anii de bucurii, ca şi în anii de restrişte. Aşa continuă să fie astăzi, când suporterii rapidişti au înfruntat omătul înaintea meciului cu FC Timişoara de la 5 martie 2010, deszăpezând terenul impracticabil. Nu este deloc un caz ieşit din comun. De la 1923 încoace e plina istoria Rapidului de probe fascinante de dăruire, preţuire şi dragoste a fotbaliştilor şi suporterilor faţă de echipa lor favorită.

Rapid are gust de vişină coaptă. Un parfum în care freamătă deopotrivă desfătarea momentului sportiv şi speranţa unor suflete în căutarea  sensurilor pierdute sau nedescoperite încă. Farmecul unor vieţi diferite, dar marcate toate de o singură iubire pentru o echipă populară.

Visinele care s-au prelins pe steagurile şi eşarfele Rapidului poarta scris in substanţa lor glasul roţilor de tren. Povesti ale unor competiţii demult consumate. Legende ale unor jucători remarcabili din altă epocă. Mituri ale unor celebrităţi din lumea teatrului, literaturii, muzicii şi ştiinţei care, în jocul echipei feroviare, vedeau idei, nu doar goluri şi driblinguri.

Astfel, farmecul Rapidului nu stă în numărul de trofee adjudecate, ci în stocul de amintiri şi sentimente pe care le depozitează. Rapidismul are conştiinţă de sine. Tocmai de aceea e mai mult decât o echipă, secundată de o galerie. E o stare de spirit.

Nu este vorba de unul dintre multiplele abuzuri comise de fostul  preşedinte comunist, ci de nişte mistere care s-au produs pe turnanta protestelor din 6 şi 7 aprilie 2009. La o analiză atentă, informaţiile difuzate de mass-media în acele zile, dar şi multe mărturii ce vin deocamdată pe linia unor confesiuni private, par să ateste o conspiraţie de proporţii a fostei guvernări comuniste.

PREGĂTIREA DE ARTILERIE DIN AJUNUL ALEGERILOR

Nu-i cel mai mare secret al lui Voronin, ci mai curând ultimul în ordine cronologică. Acesta ascunde un complot al fostei guvernări PCRM împotriva României şi democraţiei, menite să readucă Republica Moldova pe orbita Moscovei şi să legitimeze dictatura comunistă.

Pentru a înţelege caracteristicele şi forţele implicate în provocările care urmau să pervertească demonstraţiile anticomuniste din primăvara anului trecut, trebuie să ne amintim de nişte întâmplări ciudate din ajunul scrutinului din 5 aprilie 2009. Nu cu mult timp înainte de votare, Ministerul de Externe de la Chişinău a prezentat două note de protest prin care, pe un ton belicos, a atenţionat oficialităţile de la Bucureşti asupra faptului că mai mulţi cetăţeni români s-ar pregăti, chipurile, să treacă Prutul cu ocazia zilei de 27 martie sau  după alegerile parlamentare pentru a destabiliza situaţia politică din Republica Moldova. Aceste demersuri diplomatice aiuritoare au căzut ca un trăsnet, întrucât oficialităţile comuniste nu au putut aduce nici o probă în favoarea acuzaţiilor făcute.

Era la mintea oricui că la mijloc, ca să utilizăm un termen militar, e o pregătire de artilerie menită să netezească drumul pentru o mare ofensivă propagandistică. Erau nişte insinuări supte din deget care au precedat lansarea unui masiv atac împotriva României. Bucureştiul a fost învinuit direct de Voronin de instigarea şi organizarea turbulenţelor din centrul Chişinăului la puţin timp după consumarea lor.

Este curios faptul că ambasadorul Federaţiei Ruse la Bruxelles a pus în cârca României devastarea sediilor Parlamentului şi Preşedinţiei cu vreo trei-patru ore înainte de a se pronunţa asupra acestui subiect preşedintele comunist al Republicii Moldova. De unde şi concluzia că diversiunea din 7 aprilie a fost pregătită încă înainte de alegeri nu numai la Chişinău, ci şi la Moscova.

CONŢINUT DEMOCRATIC TURNAT ÎN FORMĂ COMUNISTĂ

Calculul comuniştilor era simplu. Fraudarea scrutinului a fost atât de masivă, încât nu avea cum să nu stârnească nemulţumirea electoratului democratic. Mai cu seamă, a alegătorilor tineri din zona urbană. Astfel, declanşarea unor spontane acţiuni de protest la Chişinău era previzibilă.

În aceste condiţii, s-a pus la cale operaţiunea de deturnare a manifestaţiilor. În acest scop, după câte ştim, s-a recurs la o stratagemă elaborată încă de Mao Tze-Dun. Liderul comunist chinez îşi îndemna agenturile sale de peste hotare „ să toarne în formă conştiinţa maselor adverse”. Cu alte cuvinte, protestele urmau să fie împinse într-o albie favorabilă regimului comunist. În măsura în care „ noi am conceput forma, scria Mao, îi avem la îndemână pe duşmanii noştri”. Anume acest procedeu diversionist a fost aplicat de acele elemente ale serviciului secret moldovenesc care au fost antrenate în acţiunea de profanare şi compromitere a demonstraţiilor anticomuniste.

Că cineva din umbră arunca momeala pe care trebuia s-o muşte protestatarii pentru a se deda violenţelor a lăsat să întrevadă nimeni altul decât Vladimir Ţurcan care a declarat recent că evenimentele din faţa Preşedinţiei şi Parlamentului s-au derulat, în mod suspect, parcă după acelaşi scenariu. Deloc întâmplător, cei câţiva zeci de inşi în pantaloni scurţi şi cu rucsacuri în spate refuzau categoric să dea curs cererii de a se retrage din faţa celor două instituţii de stat şi a se alătura majorităţii manifestanţilor din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Din contra. Parcă la comandă, după ce au atacat Palatul Pezidenţial, o parte dintre aceştia s-au îndreptat spre sediul Parlamentului, provocând mulţimea să intre în clădire, să răstoarne mesele şi să spargă geamurile.

MÂNA DIN SPATELE VIOLENŢELOR

Se vede cu ochiul liber că direcţia protestelor anticomuniste a fost schimbată deliberat de aşa manieră încât ele să degenereze în violenţă. În spate se întrezăreşte o singură mână regizorală. Nu e nevoie de multă imaginaţie ca să afli cui aparţine aceasta. De altfel, chiar Voronin a recunoscut că el s-a implicat direct în activitatea forţelor de ordine, dându-le indicaţii şi ordine, chit că Legea Supremă nu-i permite aşa ceva.

Grupurile de provocatori, infiltrate la 7aprilie în mijlocul tinerilor protestatari, au fost formate, după toate probabilităţile, din elevi ai Academiei de Poliţie, reprezentanţi ai Komsomolului şi câteva elemente dintr-un partid satelit al PCRM. Surse care preferă să-şi păstreze anonimatul afirmă că o consfătuire secretă, în cadrul căreia au fost puse la punct toate detaliile diversiunii, a avut loc în noaptea de 6 spre 7 aprilie. La reuniunea convocată de Vladimir Voronin a luat parte unul din consilierii săi, un vice-premier, un general de poliţie şi unul din conducătorii Serviciului de Informaţii şi Securitate.

Nu a o fost o miză de moment, ci una totală care îşi propunea să schimbe faţa Republicii Moldova, s-o dezrădăcineze şi s-o separe de originile mişcării de eliberare naţională. Tocmai de aceea autorii conjuraţiei au avut grijă să ardă originalul Declaraţiei de Independenţă de la 27 august 1991. În cazul în care intrigile secrete ale lui Voronin nu ar fi eşuat, astăzi ne-am fi aflat deja într-un alt alt stat.

Multă lume a remarcat faptul că Vlad Filat şi-a schimbat look-ul. De la un timp încoace premierul pare să fie altfel tuns. Mass-media a întors acest subiect pe o parte şi pe alta. Presei însă i-a scăpat faptul că şi Mihai Ghimpu surprinde printr-o nouă imagine.

Un nou stil de comunicare
Cine are ochi de văzut şi urechi de ascultat, poate constata, la o privire mai atentă, că preşedintele interimar s-a schimbat. Are şi el un look diferit de cel pe care l-a etalat până nu demult. Nu este vorba, desigur, de o nouă freză. Dacă şi-ar fi tras altă coafură ori s-ar fi ras pe cap, acest lucru, probabil, l-ar fi observat toţi. Preşedintele interimar a adoptat un nou stil de comunicare publică.

Deşi rămâne la fel de colţos ca odinioară, Mihai Ghimpu a devenit mai prudent. Dar şi mai rezonabil. A învăţat că în vârful piramidei nu trebuie să spui mereu tot ce ştii sau crezi. Haideţi să ne amintim doar câte dureri de cap i-a dat mărturisirea sa de credinţa, făcută ziariştilor cu o neprefăcută şi dezarmantă sinceritate, potrivit căreia el este unionist. Unii l-au aplaudat frenetic, alţii l-au înjurat ca la uşa cortului. În consecinţă, s-a văzut silit să se explice, să revină asupra subiectului pentru a-l interpreta.

Până la urmă, comentariile sale nu au înşelat pe nimeni, dar de multe ori au stârnit dezamăgirea celor care l-au ovaţionat, dar şi reacţiile răutăcioase ale celor care au aruncat cu pietre în el. Şi nici nu-i de mirare. Sinceritatea în politică este mai mult o poză decât un fel de a fi, deoarece uneori până şi gândurile bune şi ideile îndrăzneţe se întorc împotriva celui care le-a rostit.

Preşedintele interimar a învăţat şi alte lecţii. Că nu trebuie să fie, de exemplu, un altfel de Voronin. Deşi subsemnatul scria anterior că pentru liderul comunist, Ghimpu se constituie într-un fel de pedeapsă meritată, execuţia nu avea cum să dureze la nesfârşit. Lumea aştepta altceva. Pentru că, oricum ai da, electoratul a votat schimbarea nu pentru a avea în fruntea statului un Voronin pe dos.

Un idealist pragmatic

Una peste alta, Mihai Ghimpu, cu noua s-a imagine, a avut de câştigat . Se creează impresia că popularitatea sa a crescut în ultimul timp, fapt pe care ar putea să-l ateste viitoarele sondaje de opinie.

Avem de a face, astfel, cu o schimbare principială de comportament politic, nu cu una de sezon. Totodată, nu poate fi vorba de o transformare a naturii lui Mihai Ghimpu. El a rămas, bineînţeles, acelaşi. Şi-a reînnoit întrucâtva look-ul pentru a-şi juca până la capăt rolul. Pentru a-şi îndeplini misiunea pe care destulă lume nu o înţelege şi o interpretează anapoda. Există multe voci, bunăoară, care afirmă că preşedintele interimar vrea să evite alegerile anticipate, deoarece s-ar teme ca partidul său să nu înregistreze un rezultat mai slab decât în iulie 2009. Nu-i exclus ca el, de bună seamă, să ia în calcul şi acest fapt. Totuşi, motivaţiile sale,în opinia noastră, sunt altele.

Îl cunosc de mai mulţi ani şi de aceea ştiu că, aidoma fratelui său, Gheorge Ghimpu, are convingeri şi sentimente româneşti. Are o calitate rarisimă în politică şi anume cea de a fi un altruist capabil să-şi sacrifice interesele personale pentru a atinge obiectivele generale. Este un idealist în sensul bun al cuvântului care poate să acţioneze pragmatic.

Versiunea moldovenească a lui Iuşcenko?

Din acest punct de vedere, Mihai Ghimpu se aseamănă cu Victor Iuşcenko care, cu preţul propriei căderi politice, a izbutit până la un punct să schimbe Ucraina. A condamnat comunismul, a convins ONU să recunoască Holodomorul, a asigurat libertatea de exprimare şi a creat condiţii ireversibile pentru consolidarea presei independente, fapt ce a a conferit ţării o dimensiune cvasieuropeană.

S-o spunem pe şleau, Mihai Ghimpu, ca şi Iuşcenko, are şi el proiectul său de suflet, vorba lui Traian Băsescu. În calitatea sa de preşedinte interimar, a reuşit nişte lucruri pe care Marian Lupu nu le-ar fi făcut, cel puţin în 2010, din considerente conjuncturale. Mă refer, în special, la demararea procesului de evaluare a trecutului comunist.

Totuşi, liderul liberal de la Chişinău nu dispune de resursele fostului preşedinte ucrainean. Nu are nici timp şi nici suficient sprijin politic. Şi pe urmă, Iuşcenko, a avut nişte limite pe care nu a fost în stare să le depăşească. N-a dovedit dexteritate politică, a comis erori impardonabile, tăindu-şi uneori craca sub picioare şi periclitându-şi astfel propriul proiect de primenire democratică a ţării sale.

Riscă să calce pe urmele celui care a fost liderul revoluţiei oranj şi Mihai Ghimpu. Greşeşte, de exemplu, atunci când, pentru a îmbunătăţi Constituţia şi a evita alegerile anticipate, consideră că scopul scuză mijloacele. Vrând-nevrând, creează un precedent periculos de care în viitor ar putea profita adversarii democraţiei şi cauzei europene.

Printre erorile capitale comise de Victor Iuşcenko a fost faptul că nu a reuşit să identifice redutabili camarazi de idei în coaliţia portocalie care venise la putere după 2004. Ca rezultat, s-a pomenit izolat şi fără şanse de a-şi reînnoi mandatul.

Ca să învingă, Mihai Ghimpu trebuie să aibă şi el grijă să nu rămână singur cu propriul partid. Pentru asta nu-i destul să caute compromisuri şi să împace spiritele în AIE. Preşedintele interimar are nevoie de aliaţi autentici pe care să se bazeze până într-acolo încât, dacă va fi nevoie, să le poată ceda calea şi încredinţa cauza.

Aparent, cele două întrebări din titlu sunt fără nicio legătură între ele. La o privire mai atentă însă, asasinatul lui Petru Sarî de acum şapte ani şi spectrul falimentului care planează în aceste zile  asupra familiei Stati par să aibă tangenţe. Să le luăm pe rând.

STATI INSOLVABIL?

Pare-se că Anatol Stati, primul miliardar moldovean, este aproape insolvabil. Potrivit unor informaţii de ultimă oră, business-ul familiei sale este pe cale să dea chix. Se prăbuşeşte un imperiu specializat în extracţia de produse petroliere şi gaze, construcţii, asigurări, tehnologii informaţionale, traiding şi farmaceutice.

În prima jumătate a deceniului, grupul de companii, controlat de Anatol şi Gabriel Stati, impresiona prin cifra de afaceri, având angajate zeci de mii de persoane în mai multe ţări de pe toate meridianele globului: România, Uzbekistan, Kazahstan, Rusia, Sudan, Emiratele Arabe Unite, Kenya, Marea Britanie, Elveţia, SUA etc. Acţiunile lor erau cotate la bursa de la Londra. Doar holdingul din Kazahstan a obţinut în 2008 un profit de 118,9 milioane de dolari, de 6,4 ori mai mare decât în 2007. Valoarea totală a vânzărilor de ţiţei şi condensat s-a cifrat acum doi ani la peste 250 milioane de dolari.

Potrivit revistei Forbes, averea familiei Stati s-ar estima la circa 2 miliarde de dolari. Însă business-ul ei a început să alunece pe tobogan, după toate probabilităţile, acum un an şi ceva. La finele lui 2008 Anatol Stati şi-a suspendat practic toate afacerile din Republica Moldova şi şi-a mutat sediul central din Chişinău la Bucureşti.

Şi cu averea fiului său ceva nu era în regulă. Anul trecut, de exemplu, Gabriel Stati a încetat brusc să investească în sport. A refuzat să mai sponsorizeze Mişcarea de tineret Voievod, o federaţie de lupte marţiale. Totodată, şi-a vândut clubul de fotbal Dacia Chişinău, pe care practic l-a fondat.

De la un timp încoace au început să circule zvonuri că familia Stati îşi retrage activele din străinătate. Confirmarea n-a întârziat să vină. Acum o săptămână, Compania Tristan Oil, al cărei proprietar este Anatol Stati, a anunţat că va vinde subsidiarele sale Kazpolmunai şi Tolkynneftegas din Kazahstan. Acestea fac parte din Ascom Grup. Stati îşi cedează acţiunile grupului Cliffson Company SA care, potrivit mass-media, reprezintă interesele unor cercuri de interese apropiate de preşedintele Nursultan Nazarbaev.

Se creează impresia că afacerile antreprenorilor moldoveni sunt luate cu japca. Încă în 2009, ei au fost siliţi să-şi diminueze investiţiile şi să-şi inhibe activităţile, sugerându-li-se, de fapt, să-şi ia catrafusele. Autorităţile de la Astana au înaintat pretenţii financiare de circa un miliard faţă de companiile lui Anatol Stati. Unul dintre managerii săi, cetăţeanul moldovean, Sergiu Cornegruţa, a fost arestat şi condamnat, iar ceilalţi s-au văzut constrânşi să dea bir cu fugiţii.

TENTACULELE MAFIEI COMUNISTE

Dacă familia Stati ar fi pierdut într-o luptă concurenţială onestă, nu le-am da nicio atenţie. Aceasta este însă, se pare, victima unei conspiraţii mafiote de proporţii îndărătul cărora se ascunde fostul preşedinte Voronin şi grupurile oligarhice care profitau de pe urma nepotismului şi favoritismului practicat de regimul comunist.

Anatol şi Gabriel Stati urmau să fie devoraţi nu pentru că ar fi finanţat forţele democratice, după cum se crede. Ei erau hărţuiţi pentru că afacerile lor extrem de profitabile stârneau nestăvilite pofte carnale. Anul trecut, precum se ştie, Vladimir Voronin i-a expediat lui Nursultan Nazarbaev un denunţ în care îl acuza pe Anatol Stati de subvenţionarea opoziţiei şi de „business pe sânge„ în Sudanul de Sud, îndemnându-l de fapt pe omologul său kazah să-i facă felul antreprenorului moldovean. Preşedintele comunist a picat, dar nu şi cauza lui. Mafia comunistă de la Chişinău şi-a întins departe tentaculele.

Cercurile oligarhice, afiliate regimului Voronin, pe de o parte urmau să pompeze bani în familia preşedintelui comunist şi în Partidul Comuniştilor, iar pe de altă parte, drept răsplată, aveau mână liberă să acapareze sau să distrugă orice afacere pe care puneau ochii. Tocmai de acea, bunăoară, autorităţile au respins în 2008 proiectul propus de Ascom Grup care prevedea vânzarea de gaze naturale în Republica Moldova la un preţ mai mic decât cel al pieţei. Comuniştii nu aveau nevoie de gesturile filantropice ale lui Stati, ci de întreaga lui avere.

Sub PCRM, mai mulţi afacerişti dubioşi, apropiaţi de familia fostului preşedinte comunist, au confiscat în mod criminal proprietăţi care nu le aparţineau. De la 2001 încoace a început redistribuirea forţată averilor. S-a dezlănţuit, de fapt, o adevărată vânătoare de capitaluri străine care urmau să intre în buzunarul unor persoane din anturajul fostului preşedinte comunist.

DE CE A FOST RĂPIT PIOTR DIMITROV?

Să luăm doar cazul Combinatului „Tutun CTC„ care a făcut mai multe victime. La începutul deceniului curent această întreprindere a încăput pe mâna clanului Voronin. Totodată, au fost îndepărtate şi eliminate persoanele care au controlat anterior combinatul. Din noua schemă de distribuţie, bunăoară, au sărit mai multe companii care au aparţinut lui Piotr Dimitrov, ex-director al Departamentului tehnologii informaţionale. Acesta a fost răpit în luna august 2002 din faţa blocului în care locuia. Ulterior presa a scris că ar fi fost ucis de cei care l-au sechestrat. Procurorul de atunci al municipiului Chişinău, care investiga dispariţia lui Dimitrov, a fost forţat să demisioneze şi nu a mai apărut vreodată în public.

Un an mai târziu, în seara zilei de 23 iulie 2003, pe strada Paris din capitală a fost descoperit corpul neînsufleţit, cu plăgi de armă de foc, al lui Petru Sarî, om de afaceri şi candidat pentru alegerile guvernatorului Gagauz-Yeri. Potrivit martorilor oculari, asasinul, îmbrăcat în haine de femeie, a tras de patru ori în victimă. Ceea ce a omis însă să anunţe Ministerul de Interne, este faptul că, prin intermediul lui Petru Sarî, o serie de legislatori şi miniştri comunişti deţineau importante acţiuni la „Tutun CTC„. Copii săi l-au acuzat în presă pe fostul membru al Guvernului şi deputat PCRM, Vasile Iovv, de asasinarea tatălui lor.

Aşadar, unii omorâţi, alţii falimentaţi. În spate se întrezăreşte aceeaşi mână. O opreşte cineva?

Orizonturile politice, după cum ar fi spus Ion Luca Caragiale, se limpezesc. Ceaţa se destramă. Noua guvernare democratică a repurtat prima sa victorie palpabilă. A demonstrat că Oleg Voronin, totuşi, există. Că nu-i un mit născocit de ziarişti. Că nu-i un vampir care trăieşte cu adevărat doar noaptea, ca să adoarmă sătul ziua.

Fiul fostului preşedinte comunist, pe care până acum nu l-a văzut nimeni, s-a materializat. A compărut în carne şi oase în faţa anchetatorilor şi, totodată, a încăput în gura presei. Şi n-a dat de sminteală pe nimeni. Nici genetica şi nici folclorul, care susţin că, indiferent de condiţiile mediului, cum e tanda, aşa-i şi manda.

E obraznic şi vorbeşte o limbă aproximativă. În plus, în momentele delicate ale vieţii i-ar plăcea, pesemne, să trăiască incognito, ca şi tatăl său când pleacă în concediu în Cehia, la Karlovy Vary, unde, între un pahar de diuretic şi unul de purgativ, pune ţara la cale.

Şi pentru că, după toate probabilităţile, nu doar anumite ore sau unele zile, ci toată viaţa fiului e un moment delicat, de vreme ce preferă să stea mereu ascuns, departe de ochii curioşi ai vulgului, s-a putut constata că el nu se simte deloc bine la lumina rampei. S-a creat chiar impresia că, deşi este fiul fostului preşedinte şi-i un om de miliarde, şi-ar fi dorit, totuşi, să fie atât de şters şi anonim, încât să nu-l ia nimeni în seamă. Îl înţelegem. Uneori, când o faci boacănă, oricât de mare ai fi, ispita de a te face mic de tot este de neînvins.

Nevoia sa de a fi din nou, ca odinioară, invizibil, ca un mercenar în camuflaj care, în caz de forţă majoră, se face una cu pământul, i-a fost trădată de vorbele pe care le-a spus ziariştilor cu ocazia vizetei pe care le-a făcut-o anchetatorilor.
- Dacă numele meu ar fi fost “Pătrunjel”, atunci eu nu aş fi fost aici, -
a declarat Voronin jr. puţin descumpănit, dar cu destulă emfază.

Are dreptate omul. Într-adevăr, dacă tatăl său nu ar fi ajuns şef de stat, nu-i exclus să nu fi fost acum Oleg în centrul atenţiei publice. Ar fi vegetat undeva la periferia pieţei libere ca o legumă ordinară a business-ului moldovenesc, devorată, până la urmă, de vreo capra mai tupeistă care, printr-un abuz de încredere, ar fi dat buzna în grădina de zarzavaturi naţionale. De leii şi lupii afacerilor nici nu ar fi fost luat în seamă, deoarece aceştia, precum bine se ştie, sunt eminamente carnivori.

Cum însă fiul ex-preşedintelui nu-i nici pătrunjel verde tocat, nici spanac de Venezia şi nici ardei umplut, ci un cogeamite rechin al business-ului autohton care îşi mănâncă concurenţii pe pâine, trebuie să dea socoteală pentru faptul, că într-o zi consumă, potrivit documentelor fiscale, mai mult decât câştigă într-un an. Încă prin 2000, înainte de a învinge tatăl său în alegeri, Oleg Voronin era deja un fel de iepure de câmp care încerca să fugă de grădinar ca să nu achite impozite pentru morcovul îngurgitat peste măsură. Însă după venirea comuniştilor la putere, urecheatul nu numai că a scăpat basma curată, ci şi, sfidând teoria lui Darwin, a făcut un imens salt evolutiv şi, dintr-o rozătoare ordinară , s-a transformat peste noapte într-un pofticios şi necruţător răpitor al junglei noastre economice şi social-politice. Dintr-un agent economic marginal şi rău-platnic a ajuns, cât ai zice peşte, un extrem de prosper oligarh moldovean.

Atâta timp cât, prin codrii Basarabiei, pădurar-şef era tatăl său, fiul se simţea la adăpost. Putea să devoreze în voie fauna indezirabilă. Acum altă poveste se deapănă. Desigur că este vânat. Şi de ce, mă rog, ar trebui să se mire? Până şi printre fiare, necum printre oameni, sunt nişte uzanţe pe care trebuie să le respecte toată lumea animală. Cine dă în ele cu laba sau cu gheara, trebuie să plătească.

Astăzi, Oleg Voronin se arată consternat de faptul că informaţia cu privire la cheltuielile sale a ajuns în presă. În loc să protesteze zgomotos, mai bine ar cădea pe gânduri. Se pare însă că odată cu prăbuşirea din jilţ a părintelui său, fiul a pierdut nu numai protecţia prezidenţială, ci şi instinctul autoconservării.

Din documentele publicate se vede că el este urmărit pe toate meridianele globului din ianuarie 2008. Cu alte cuvinte, încă din perioada când tata era, bine mersi, la guvernare. Ceea ce înseamnă că Oleg a fost filat nu de SIS, nu de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, acestea s-au pus în mişcarea abia în  a doua jumătate a anului 2009, ci de alte servicii de informaţii din afara ţării. Putem bănui doar de care.

Până una-alta, un lucru este cert. Oleg Voronin se află de peste doi ani de zile sub supraveghere strânsă. Viaţa şi afacerile sale sunt monitorizate în mai multe ţări ale lumii, din Germania până în Grecia, ceea ce reclamă cheltuieli uriaşe. O atare operaţiune de filaj total poate fi desfăşurată doar de o agenţie de investigaţie de talie internaţională. De Interpol, de exemplu.

De unde şi concluzia că Oleg Voronin, care iroseşte într-o zi mai mulţi bani decât rusul Abramovici, ucraineanul Ahmetov şi americanul Bill Gates, luaţi la un loc, înainte de a se întâlni cu procurorii moldoveni, a intrat în atenţia unor justiţiari internaţionali. Şi aceştia au avut grijă ca informaţia să ajungă în mass-media de la Chişinău. Au bătut şaua să se priceapă iapa. Restul sunt poveşti şi zeamă de varză cu pătrunjel.

Petru Bogatu
pentru Radio Vocea Basarabiei

Săptămâna trecută înconjurul globului a făcut ştirea, potrivit căreia România ar fi acceptat, miercuri, invitaţia Rusiei de a participa la realizarea proiectului South Stream. Cu toate că agenţiile mondiale, relatând evenimentul, nu au suflat o vorbă despre Republica Moldova, înţelegerea dintre români şi ruşi se pare că vizează direct Chişinăul.

DE CE MOSCOVA CURTEAZĂ BUCUREŞTIUL?

Reuters, The Wall Street Journal, alte medii occidentale care au comentat în aceste zile o posibilă conlucrare pe plan energetic între Moscova şi Bucureşti, converg spre concluzia că interesul celei dintâi este alimentat de un posibil abandon al Bulgariei. În urma victoriei dreptei în alegeri, Sofia devine tot mai reticentă faţă de expansiunea energetică a Kremlinului.

Pe de altă parte, ruşii insistă asupra faptului că, orice s-ar întâmpla, cooperarea cu România are pentru ei o semnificaţie strategică. Nu întâmplător, încă în 2009, premierul Vladimir Putin se pronunţa în favoarea unei noi rute pentru South Stream, alta decât cea din Bulgaria. O lună mai târziu, oferta Kremlinului poposea pe canale neoficiale la Bucureşti.

Este limpede că, dorind să rămână principalul jucător pe piaţa energetică europeană, Moscova încearcă să submineze gazoductul Nabucco. Iar pentru a-şi menţine primatul, ruşii nu se pot baza exclusiv pe Bulgaria. Ei au nevoie de trasee alternative pentru exportul gazelor. Unul dintre acestea, în viziunea lor, ar trebui să treacă prin România fără a anula coridorul de tranzit din Bulgaria. Tocmai de aceea, Kremlinul se dă acum de ceasul morţii să curteze Bucureştiul.

AŞII ROMÂNIEI ÎN JOCUL GEOSTRATEGIC CU RUSIA

Nu-i vorba însă doar de spectrul unei defecţiuni a Bulgariei de care s-ar teme Putin. Lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai este ceva la mijloc. Viitoarea conductă a Gazprom-ului, traversând România, ar descuraja o eventuală frondă a Ucrainei împotriva Rusiei. Ar da peste cap orice tentativă a Kievului de a paraliza exportul de gaze în Europa de Vest, fapt ce i-ar îngusta spaţiul de manevră politică în relaţiile cu Moscova.

Toate acestea, coroborate cu amplasarea scutului antirachetă, fortifică, bineînţeles, poziţia geostrategică a Bucureştiului. România pare să aibă tot mai mulţi aşi în mânecă în partida disputată cu Rusia şi, profitând de momentul favorabil, poate să-şi joace şansa cu mai multă siguranţă şi dexteritate decât altădată.

Atâta doar că pentru moment, potrivit experţilor internaţionali, Bucureştiul nu are nici un interes economic major să participe la proiectul South Stream. Nu au existat nici motivaţii politice de a coopera cu ruşii. Până nu demult, respingând orişice înţelegere separată cu Gazprom, România paria exclusiv pe Nabucco, un proiect care urmează, precum se ştie, să consolideze securitatea energetică a UE.

Ce se întâmplă acum? De ce Bucureştiul a întors placa şi lasă să se întrevadă că ar putea bate palma cu Moscova, chit că nu se alege cu dividende certe de pe urma proiectului South Stream?

PROIECTUL GAZPROM-LUI CONTRA „PROIECTULUI DE SUFLET”

Există o singură explicaţie plauzibilă a surprinzătoarei atitudini favorabile, luate de autorităţile române faţă de gazoductul rusesc. La orizont, îndărătul calculelor economice, se întrezăreşte o tranzacţie politică. Se pare că preşedintele Traian Băsescu acceptă proiectul South Sream pentru a-şi realiza ”proiectul de suflet ” care nu este altceva decât integrarea Republicii Moldova în UE şi evadarea ei definitivă din sfera de influenţă rusească.

Numai că România nu poate să acţioneze astăzi doar pe propria-i răspundere. Nabucco e un proiect comunitar cu un puternic suport politic american. Fidelitatea Bucureştiului faţă de realizarea acestuia este preţuită şi încurajată la Washington, dar şi în multe cancelarii vest-europene. În aceste condiţii, românii nu aveau cum să-şi permită un joc dublu care, dincolo de interesele politice, nu are niciun sens, întrucât implicarea lor în construirea gazoductului rusesc, după cum am arătat mai sus, nu este profitabilă.

Astfel, ciudatul în aparenţă răspuns pozitiv al Bucureştiului la invitaţia făcută de Moscova de a se antrena în realizarea proiectului South Sream nu poate fi scos din contextul parteneriatului strategic al României cu SUA. Ruşii se prefac doar contrariaţi de instalarea scutului anti-rachetă. În realitate, fiind informaţi din timp de preşedintele Barack Obama, ei erau la curent cu planurile Washingtonului.

Se vede că Moscova s-a resemnat cu accentuarea prezenţei militare americane în zonă, revendicând în replică un coridor energetic pe teritoriul României. Iar acesta, fireşte, nu va fi oferit de Bucureşti pe gratis. La mijloc pare să fie o combinaţie politică care nu-i exclus să aducă în ultimă instanţă Republica Moldova, singurul stat din spaţiul european al fostei URSS care nu are graniţă comună cu Rusia, sub umbrela sistemului de securitate occidental.

Motto:
Capitaliştii necontenit se pregătesc de război. Să învăţăm a împuşca, să învăţăm contragazul… Sîntem gata să apărăm obştea socialistă de năvălirea duşmanilor imperialişti. (Din culegerea MOLDOVA ROŞIE, carte de învăţământ pentru necărturari, Tiraspol 1932)

Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată

Grigore Vieru

——–

Autorităţile de la Chişinău promit că sârma ghimpată se va topi la primăvară. Gata, s-a terminat? Am scăpat? Nu vă faceţi iluzii. Va dispărea gardul de la Prut, dar va rămânea cel din cap.

Nostalgia GULAG-ului

Îmi povestea Sergiu Mocanu, care s-a numărat printre cei care au demolat la începutul anilor ”90 un fragment de sârmă ghimpată din sudul republicii, că unora dintre concetăţenii noştri, deşi au scandat atunci entuziasmaţi: “Jos hotarul de la Prut!”, bucuria le-a trecut repede în scârbă. Au început, nitam-nisam, a tânji după bariera de metal, ca ţiganii lui Vasile Alecsandri după nevolnicie.

După cum am putut remarca din reportajele recente de la TV, şi astăzi unii dintre locuitorii satelor de pe malul Prutului se arată uşor derutaţi de faptul că au rămas fără zidul din faţă care le îngrădea calea spre râu. Se tem, spun ei, ca nu cumva copiii lor să se ducă nesupravegheaţi la scăldat. Dacă ne-am lua după mintea lor, toate râurile din lume ar trebui izolate cu o reţea densă de sârmă ghimpată.

Scriitorii ruşi Aleksandr Soljeniţîn şi Varlaam Şalamov evocă drama unor ocnaşi sovieticii care, dărâmaţi de deznădejde, nu numai că s-au împăcat cu viaţa pe care o duceau în detenţie, ci şi au ajuns să-i adore atât pe torţionari, cât şi zidurile închisorilor sau lagărelor de concentrare în care zăceau. Este revoltător faptul că unii politicieni de la Chişinău, în loc să vindece acest sindrom al GULAG-ului, de care suferă încă o parte dintre conaţionalii noştri, îl întăresc şi chiar îl agravează prin fel de fel de declaraţii conjuncturiste. Vladimir Ţurcan, de exemplu, ca să intre, pesemne, în graţiile electoratului stăpânit încă de PCRM, se arată îngrijorat de demolarea grabnică a sârmei ghimpate de la Prut. Şi Serafim Urechean, în ciuda unei Europe fără graniţe interioare, vrea cu orice preţ tratat de frontieră cu România.

Stalin se screme, iar lor le vine

De altfel, toate speculaţiile anti-NATO sau critica politicianistă a lucrărilor de îndepărtare a sârmei ghimpate parcă sunt copiate din materialele Aghitpropului de la Balta care, prin 1932, într-o Carte pentru necărturari îndemna lumea să înveţe bine “a împuşca” pentru a apăra de “moşierii români şi burghezia internaţională cuceririle lui Octombrie”. Nostalgiile respingătoare după gardul de la Prut, etalate de Voronin şi compania, nu sunt altceva decât nişte icnituri ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ticuri ordinare ale războiului rece. Stalin, ca să-l parafrazăm pe Nae Ionescu, se screme, iar lor abia acum le vine.

Dacă vrea să nu-şi taie craca de sub picioare şi să nu nenorocească acest popor, clasa politică trebuie mai întâi să-şi scoată sârma ghimpată din propria ei minte. În caz contrar, stupidele şi criminalele războaie pentru “apărarea patriei”, precum cel declanşat recent de Voronin, nu vor înceta. Conflictele dintre generaţii sau cele provocate de intoleranţă şi românofobie se vor perpetua.

Căci, vorba profesorului Preobrajenski din romanul Inimă de câine de Mihail Bulgakov, ruina nu-i în ţară, ci în cap. La fel şi sârma ghimpată. Nu-i atât la hotar, cât în forul interior al celor spălaţi pe creier.

Monument din sârmă ghimpată topită

Mai în glumă, mai în serios, primul-ministru, Vlad Filat, a găsit un rost gardului de sârmă ghimpată. Stâlpii, spunea el pe un ton ironic, vor fi daţi primarilor pentru defoc. Oricum, munca de înlăturare a sârmei ghimpate, de bună seamă, abia începe. Scoaterea ei de la Prut este o acţiune promiţătoare, extrem de necesară, dar nu-i suficientă.

La finele anului trecut, cu ocazia manifestărilor prilejuite de cea de-a douăzecea aniversare de la căderea Zidului Berlinului, am văzut în capitala Germaniei fragmente ale acestuia. Ele sunt expuse în Muzeul RDG, dar şi pe nişte plăci comemorative, plasate pe străzile care separau acum două decenii oraşul în două. Şi la noi, vorba poetului Grigore Vieru, ca să nu mai zgârâie inimile oamenilor, sârma ghimpată trebuie să devină un artefact istoric. Să-şi ocupe locul printre exponatele muzeistice.

Numai transformată fiind dintr-o realitate crudă într-un vestigiu, sârma ghimpată va dispărea cu adevărat. Ziarista Antonina Sârbu îmi sugera deunăzi cum şi unde se poate realiza această idee. O Cruce a Suferinţelor Neamului, confecţionată din sârma topită, ar putea fi înălţată, în Chişinău, pe Bulevardul Grigore Vieru.

Poetul nostru naţional ne mărturisea că, în timp ce visul unora a fost să ajungă în cosmos, el a visat întreaga viaţă să treacă Prutul. Gardul de sârmă ghimpată, scria Grigore Vieru, ”trece prin grădina noastră”. Astfel, memoria naţională, sublimată într-un Monument, ne va aminti că Basarabia, copilul „înfăşurat în sârmă ghimpată”, a crescut şi s-a eliberat.

Ca Europa să fie nu doar o sumă a 27 de ţări, ci şi o putere, toate naţiunile ei trebuie să-şi conştientizeze identitatea, scrie savantul german Matthias Buth. Nu doar cea politică, ci înainte de toate cea culturală. Cu alte cuvinte, zice reputatul cercetător şi scriitor, naţiunile europene urmează să se bazeze pe un câmp spiritual şi un ţinut lingvistic distinct.

De bună seamă, fără un spaţiu cultural comun, un stat îşi pierde raţiunea de a fi. Iată de ce respectarea articolul 11 din Codul Audiovizualului care impune promovarea limbii oficiale, precum şi faptul că, din anul 2010, 80 la sută din totalul programelor difuzate urmează să fie proprii, autohtone sau de producţie europeană, nu este o problemă a breslei jurnalistice, ci o chestiune de interes naţional.

Altfel nici nu poate fi. Fără limbă şi patrimoniul naţional românesc, Republica Moldova va rămâne doar un teritoriu. Nimic mai mult. Nu se va constitui niciodată într-o comunitate politică vie care ar gravita în jurul unor interese generale.

Ca statul să existe, acesta urmează să fie clădit pe un fundament cultural românesc. Pe respectul faţă de înaintaşi. Pe un stoc de sentimente istorice. Pe arta naţională. Pe opera scriitorilor care ne-au desăvârşit şi ne-au modernizat limba. În caz contrar, suprastructura politică, oricâte succese economice s-ar înregistra în viitor, se va nărui lamentabil precum un castel din cărţi de joc. Un exemplu elocvent este Belgia. În ciuda unui PIB de invidiat, ţară crapă, întrucât nu s-a reuşit o convergenţă a identităţilor culturale care au stat la baza proiectului politic.

Nu este vorba, fireşte de neglijarea minorităţilor naţionale de la noi. Sau de îngustarea spaţiului de circulaţie a limbii ruse, după cum interpretează unii acţiunile întreprinse de autorităţi pentru a asigura, de exemplu, traducerea sau subtitrarea în română a filmelor importate. Altfel se pune problema.

E nevoie de repunerea în drepturi a limbii române, desconsiderate şi marginalizate în ultimii ani şi în instituţiile statului, şi în cercurile de afaceri, şi în comunicarea publică. Republica Moldova, oricât de multicoloră ar fi sub aspect naţional şi lingvistic, oricât de bogat şi variat i-ar fi conţinutul ei etnografic, trebuie să îmbrace o formă culturală. Şi aceasta nu poate fi alta decât cea românească. Germana, de exemplu, cu milioane de cetăţeni arabi şi turci, are, totuşi, osatură germană. La fel şi Spania, Portugalia sau Franţa.

Tocmai acest lucru nu-l înţeleg, din păcate, unii analişti sau ziarişti din presa de limba rusă care tratează cu destulă suficienţă şi suspiciune orişice tentativă de protejare a limbii române pe diverse planuri: în şcoală, pe piaţa mediatică, în domeniul publicităţii sau în cel al prestărilor de servicii. Şi mai grav este faptul că unii din afară, fără să ne cunoască istoria, fără să dovedească cel puţin un elementar respect faţă de istoria naţională, încep să-şi dea cu părerea în presă asupra identităţii noastre, să facă glume idioate pe seama românităţii moldovenilor, să ne înveţe cine suntem. Mediile de la Moscova, în special Nezavisimaia Gazeta, Kommersant, Pervâi Kanal, site-ul Newsru.com, sunt pline de atare derapaje şovine.

Din nefericire, nu doar posturile străine de radio şi TV care emit în Republica Moldova, ci şi multe dintre cele locale tratează limba română ori de sus, ori ca pe o corvoadă. Ca pe o povară în care dau cu piciorul ori de câte ori au ocazia. De unde şi o exprimare pocită şi în buletinele de ştiri, şi în spoturile publicitare de la radio şi TV.

Deunăzi, într-un articol inserat pe blog, îndemnam confraţii de condei din presa de limbă rusă, să nu ne schimonosească şi să ne rusifice numele. Au urmat ecouri pozitive. Am fost căutat telefonic, mi s-au trimis mesaje pe forum sau prin poşta telefonică. Culmea neobrăzării este însă faptul că teritoriul lingvistic naţional este violat în cel mai vulgar mod cu putinţă nu doar de unii radiodifuzori privaţi, ci şi de televiziunea publică.

Mesagerul de la ora 19.00, cu o încrâncenare demnă de o cază mai bună, nu conteneşte să ne poreclească cum îi vine la gură şi de acum încolo. În emisiunile de la începutul săptămânii curente, bunăoară, am auzit din nou vorbindu-se cu nonşalanţă despre Iurii Leancă, Vitalii Cojocaru, Anatolii Şalaru etc.

Opriţi-vă domnilor! Dumeriţi-vă şi haideţi să ne respectăm reciproc. Căci fără un liant lingvistic şi cultural românesc, ca suport al naţiunii politice, Republica Moldova îşi pierde orişice punct de sprijin. Nu ne leagă nimic. Ne transformăm într-un peron prăpădit, unde ne-am întâlnit întâmplător la o răscruce de drumuri istorice.

Petru Bogatu

pentru Radio Vocea Basarabiei