Petru Bogatu

Dacă nu merge Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. Altminteri zicând, dacă nu se duce Plahotniuc la televiziune, vine Publika TV la el acasă.

UN AGENT DE INFLUENŢĂ DECONSPIRAT

Invitat alaltăieri la emisiunea Fabrica, controversatul om de afaceri nu a catadixit să vină, ca toţi oamenii, în studio, ci a insistat să răspundă la întrebările jurnaliştilor chiar din biroul său. De ce nu? De ce să se ducă te miri unde, când tot de ce are nevoie i se aduce la domiciliu? Când, vorba poetului, până şi lumea i se pune la picioare. Necum televiziunea! De ce să nu îmbine, de bună seamă, plăcutul cu utilul chiar la el acasă, unde, spune un proverb rusesc, şi pereţii te ajută?

Ei bine, în timp ce toată lumea urmărea nemaipomenita minunăţie de la Fabrika, atenţia mi-a fost atrasă de un alt oaspete inedit al televiziunii lui Vântu. În cadrul aceleiaşi emisiuni, şi-a făcut apariţia nimeni altul decât nu mai puţin controversatul om politic de pe malurile Dâmboviţei, Cozmin Guşă. Deşi i-a umblat gura ca o meliţă, acesta nu a strălucit. A strecurat vreo două mesaje descurajante contra AIE. A băgat câteva strâmbe ridicole împotriva premierului Vlad Filat, dându-se astfel de gol că-i un politician de carton, cusut cu aţă albă. În rest, ne-a bătut capul cu te miri ce şi tocmai de aceea riscă mult ca prezenţa sa la Publica TV să fie trecută cu vederea. Nu se poate! Ar fi mare păcat dacă s-ar întâmpla aşa.

Cu toate că e un actor mic, un liliputan care interpretează doar roluri secundare şi cu precădere comice pe scena politică românească, ieşirea sa la rampă în Republica Moldova este simptomatică. Vorba e că acest Cozmin Guşă e un agent de influenţă al Moscovei în România pe care ruşii l-au deconspirat acum câţiva ani. Dar nu pentru că-şi făcea prost meseria şi urma să fie pensionat. Dimpotrivă. Era tânăr şi de mare perspectivă. De aceea a fost legalizat pentru efectuarea unui experiment politic prin care să verifice dacă poate sau nu un partid filo-rus să se impună în faţa alegătorilor români. Misiunea era imposibilă şi, după cum era de aşteptat, omul Moscovei din Bucureşti a eşuat lamentabil chiar la proximele alegeri. Dar nu a rămas, desigur, fără front de lucru.

PARTEA VĂZUTĂ A AISBERGULUI

Despre Cozmin Guşă, un apropiat al fostului general de Securitate Iulian Vlad şi al lui Virgil Măgureanu, presa din România spune că ar avea legături cu serviciile secrete ruse care îi gestionează cariera politică la Bucureşti. Mentorul său este Boris Golovin, creditat cu aranjamentele legate de controversata vizită efectuată în secret de Mircea Geoană la Moscova la 27 aprilie 2009, pentru a se întâlni, zice-se, cu un consilier al preşedintelui Dmitri Medvedev.

În ultima campanie electorală, Guşă a fost consilierul candidatului social-democrat la preşedinţie, fapt care care i-a nemulţumit pe unii dintre fruntaşii PSD. Ulterior, sub Ponta, noul lider al partidului a fost trecut pe linie moartă. Astăzi, politicienii serioşi din România fug de Guşă ca de un ciumat. Şi nici nu-i de mirare. Relaţiile sale cu Golovin sunt cu atât mai dubioase, cu cât acesta din urmă, fost ofiţer GRU, este acum reprezentantul unei firme cu interese în domeniul energiei, deţinută în majoritate de statul rus, dar totodată reprezintă şi interesele unuia dintre cei mai influenţi oligarhi ruşi ai momentului, Oleg Deripaska, un apropiat al lui Vladimir Putin.

Şi iată că acest Guşă ţine acum se dea lecţii politice Basarabiei. Are tot dreptul, bineînţeles. Numai că face asta într-un context extrem de interesant. Într-un moment politic delicat, când Kremlinul caută pricină Chişinăului, iar preşedintele şi ministrul de Externe al României confirmă că Moscova atacă Bucureştiul din cauza Republicii Moldova, omul ruşilor din Bucureşti este luat în serios şi ascultat cu luare aminte la televiziunea lui SOV de dincoace de Prut. Oricum ai întoarce-o, faptul dă de bănuit.

Şi cum Guşă, după cum am spus, este un agent de influenţă deconspirat, acesta acţionează nu clandestin, ci pe faţă. El reprezintă, astfel, partea văzută a aisbergului. Periculoasă este însă, precum se ştie, porţiunea nevăzută a acestuia.

Pentru Jurnal de Chişinău, ediţia de vineri de la 03.09.2010.

E bine sau nu să râzi când sufletul îţi plânge de Ziua Limbii Române? Când vezi cum este tratată aceasta chiar de sărbătoarea ei? Sau de Ziua Independenţei. Nu e un sacrilegiu oare să faci băşcălie cu această ocazie serioasă?

Cred că răspunsul este pozitiv mai întâi pentru simplul motiv că râsul este eminamente sănătos. Mai apoi, pentru că e amuzant să-i vezi în aceste zile solemni şi grozavi nevoie mare, în faţa Monumentului lui Ştefan cel Mare, pe unii politicieni care până acum i-au arătat poporului degetul mijlociu în erecţie, chit că gestul lor pervers, în aşteptarea orgasmului, era sublimat îndărătul unor cuvinte frumoase în aparenţă, dar ipocrite în realitate.

Oricum, sunt o sumedenie de motive ca să ne distrăm pe cinste de sărbători. Mai ales în orele pe care le petrecem în faţa televizorului de unde deputaţii şi liderii de partide ne felicită ”cu Ziua Independenţei” , asigurându-ne, în treacăt, că ”petrecerea referendumului” (corect: ”desfăşurarea referendumului”) e în afara oricărui pericol.

Ce-i drept, râsul începe să se amestece cu plânsul când vezi cum până şi unii colegi de breaslă, prin exprimarea lor defectuoasă, îşi bagă piciorul în propria muncă. Dar şi în răbdarea clienţilor care, îi citesc în ziare, îi ascultă la radio sau îi privesc la televizor. Ne consolează faptul, totuşi, că jurnaliştii cu pricina nu sunt rău intenţionaţi. Nu fac asta din vreo pornire sado-mazohistă, ci inconştient.

Iată o ştire postată, bunăoară, în ziua de 27 august, pe frontispiciul site-ului Companiei Teleradio Moldova. ”Felicitări cu ziua independenţei! Preşedintele American, Barack Obama şi poporul american a felicitat cetăţenii Republicii Moldova cu (sic!) cea de-a 19-a aniversare a Zilei Independenţei, se arată într-o declaraţie difuzată de secretarul de stat al SUA Hillary Clinton”.

Refuz să cred. Nu am văzut originalul în engleză al telegramei expediate de la Washington, dar am certitudinea că textul ei a fost denaturat. Sau răstălmăcit. Nu avea cum şefa diplomaţiei americane să facă o puzderie de greşeli într-o singură frază. Mai cu seamă că toate erorile comise poartă stigmatul basarabean.

Să mă explic. Dacă serviciile de contrainformaţii din lume şi-ar propune să identifice vreun spion moldovean, infiltrat de SIS, şi-ar atinge scopul în doi timp şi trei mişcări. Este destul să-i ceară suspectului să le adreseze o felicitare. Nu contează cu ce prilej. De sărbătoarea naţională, de ziua naşterii sau în legătură cu victoria repurtată de echipa sa favorită. E un test capital de care nu trec mulţi dintre basarabeni. 9 din 10 ar spune, probabil: ”felicitări cu ziua independenţei!” în loc de ”felicitări de ziua independenţei” sau ”cu ocazia zilei…” . Astfel, cu cheltuieli mici, dar cu satisfacţii mari, spionul ar fi lesne demascat.

De altfel, nu e pentru prima oară când mesajul dnei Clinton e profanat la Chişinău. O respectabilă agenţie de presă titra încă în octombrie 2009: ”Hillary Clinton i-a transmis o scrisoare lui Iurie Leanca, felicitandu-l cu numirea in funcţia de ministru de Externe” . Şi exemplele pot continua cu nemiluita.

Până şi cei mai îndârjiţi contestatari ai ocupaţiei ţariste şi ai celei sovietice de la noi nu se pot nicidecum debarasa de calchierile din limba rusă de genul ”S prazdnikom” sau ”v zavisimosti ot…”. Vă asigur că cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri instruiţi pe la universităţi, ca să nu mai vorbim de restul populaţiei, vor spune, uneori cu un forţat accent bucureştean, ” în dependenţă de” în loc de ”în funcţie de”. Urmăriţi atent emisiunile TV şi lecturaţi cu luare aminte ziarele. O mulţime de politicieni, savanţi experţi, oameni de afaceri şi ziarişti ne asigură că ”în dependenţă de situaţia creată şi în rezultatul (corect în urma sau ca rezultat) măsurilor luate, îi vom impune (corect: îi vom sili) pe exportatori să livreze doar mărfuri calitative (corect: de calitate”).

De altfel, acest ”a impune ( pe cineva să facă ceva )”, învechit în rele, trăieşte acum a doua sa tinereţe. După ce a fost condamnat încă acum 30 de ani de Valentin Mândâcanu care , în cartea ”Cuvântul potrivit la locul potrivit”, arăta că printre ”construcţiile certate cu normele limbii literare trebuie socotite şi acelea, în care verbul a impune este folosit cu sensul de a obliga, a sili sau a constrânge”, el astăzi revine în forţă. Nu numai ziarele sau jurnalele TV, ci şi cărţile editate în ultimul timp la Chişinpu sunt împânzite cu expresii de genul ” el este impus să acţioneze în dependenţă de condiţiile...”. Verbul a impune poate fi utilizat, desigur, dar numai însoţit de un dativ ( a impune ceva cuiva).

Problema, fireşte, nu e de viaţă şi de moarte. Aşa vorbesc şi cei mulţi de la temeliile societăţii, şi cei puţini din vârfurile ei. Şi nu numai la noi. Preşedintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, de exemplu, e campionul absolut al lumii politice în materie de agramaţie, incultură şi stupiditate. Zice-se că el face 4 greşeli într-un cuvânt din trei litere. Va rămâne în istorie, probabil, cu celebrele expresii: ”voi sunteţi genocidul (corect: genofondul) ţării” şi ”poetul nostru ucrainean, A.P. Cehov”. Voronin e mult sub Ianukovici cu perlele „Nahren s pleaja” şi ”Noi am vrut cum mai ghini şi na-tebe!”

Nu-i, deci, un capăt de ţară. În urma acestor erori nici soarele nu se răceşte şi nici luna nu se desprinde de pe orbita ei. Totuşi, e jenant când cuvintele sunt stâlcite chiar de pretinşii maeştri ai cuvântului. De unii ziarişti şi scriitori. E ca şi cum un soldat pe timp de război n-ar putea să mânuiască arma. Un astfel de fraier pe câmpul de luptă, în loc să înfrunte inamicul, ar risca să-şi tragă singur din întâmplare un glonte-n cap. Sau să-şi împuşte, din prostie, camarazii de arme.

Întrebarea din titlu este retorică doar din punct de vedere sportiv. Pe terenul de fotbal, precum se ştie, s-au impus oaspeţii în detrimentul gazdelor. Sub aspect politic însă învingător pare să fie prim-ministrul Republicii Moldova

SHERIFF PIERDE, FILAT CÂŞTIGĂ

Valoarea gestului lui Vlad Filat care a urmărit marţi, din loja stadionului de la Tiraspol, o partidă de fotbal, este mult mai mai mare decât pare la prima vedere. Cu toate că Sheriff, învinsă acasă de FC Basel în cea de-a doua manşă din play-off-ul Ligii Campionilor, nu le-a dat satisfacţie suporterilor din tribună, premierul moldovean are motive să fie mulţumit. Nu de rezultatul partidei, desigur, ci de cel al meciului pe care îl joacă el pe scena politică.

Echipa gazdă nu a reuşit să înscrie şi a pierdut calificarea. În schimb şeful Guvernului de la Chişinău, metaforic vorbind, a marcat un gol spectaculos care îi aduce noi puncte în palmaresul său electoral.

A contat, bineînţeles, nu conţinutul discuţiei dintre Vlad Filat şi Igor Smirnov pe stadionul Tiraspol. Cei doi au avut un schimb de replici irelevante ca între doi oameni care vorbesc doar ca să pară politicoşi. Ceea ce ce interesează cu adevărat este faptul că un înalt demnitar de la Chişinău, pentru prima oară în ultimii zece ani, a ajuns în regiunea rebelă nu cu ocazia negocierilor în procesul de reglementare transnitreană, ci pentru a asista pur şi simplu la un eveniment public.

CINE ÎI PROTEJEAZĂ SPATELE PREMIERULUI

Privită din acest unghi, prezenţa lui Vlad Filat la partida de fotbal din stânga Nistrului are o semnificaţie dublă. Pe de o parte, este un câştig de imagine pentru prim-ministru care a izbutit, fără să forţeze lucrurile, să se întreţină, într-o atmosferă de spectacol estival, cu liderul administraţiei de la Tiraspol chiar în inima enclavei separatiste. Pe de altă parte, faptul că a izbutit ceea ce nici Vladimir Voronin nu a putut, dovedeşte că Filat este un politician de forţă.

Pe ce se bazează vitalitatea sa? Pe mai multe lucruri. În cazul dat însă - pe un spate tare în plan extern.

Prim-ministrul, sincer vorbind, nu avea cum să ajungă la Tiraspol fără o temeinică implicare internaţională. Se pare că vizita sa la Tiraspol a fost tranşată de ambasadorii occidentali la Chişinău. El a fost ajutat să treacă Nistru, fireşte, nu pentru a se delecta cu vreo pasă frumoasă la meciul de fotbal, ci pentru a contribui la crearea unei atmosfere de destindere între cele două maluri, dar şi, nu în ultimul rând, pentru a-şi spori capitalul politic în perspectiva alegerilor din toamnă.

Igor Smirnov, asemenea lui Aleksandr Lukaşenko, de la un timp încoace se simte trădat de Moscova şi de aceea caută să joace dublu. Încearcă să nu supere tare Washingtonul şi marile cancelarii europene. Speră că, balansând între Vest şi Est, va reuşi să se menţină la putere. Anume de acest fapt au profitat partenerii occidentali ai Chişinău pentru a aranja voiajul lui Vlad Filat la Tiraspol.

PARIUL SUA ŞI UE LA CHIŞINĂU

Toate acestea dovedesc o dată în plus că prim-ministrul este pariul SUA şi UE în viitoarele bătălii electorale din Republica Moldova. De altfel, şi americanii, şi europenii nici nu ascund consideraţia deosebită pe care o au faţă şeful Guvernului de la Chişinău.

Chiar din momentul deblocării programului ”Provocările Mileniului”, de exemplu, ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, Asif Chaudhry, a ţinut să-şi facă apariţia în public alături de Vlad Filat ori de câte ori a avut ocazia, dar mai cu seama în legătură cu anunţarea vreunei noi asistenţe americane. Ca să nu mai vorbesc de primirea formidabilă care i s-a făcut primului-ministru la Washington şi Bruxeless.

Este la mintea oricui că împrumuturile occidentale extrem de generoase, multe dintre ele fiind nerambursabile, se datorează în mare parte prestaţiei Guvernului Filat şi încrederii de care se bucură acesta în UE şi peste Ocean. Ele constituie, într-un fel, o investiţie în democraţia moldovenească, dar şi într-o forţă politică anume care trebuie să asigure caracterul ireversibil a cursului european al Chişinăului.

De unde şi concluzia că şi SUA şi UE îşi doresc la Chişinău şi de acum încolo o guvernare de centru-dreapta cu indubitabile şi foarte limpezi opţiuni prooccidentale. Cum Marian Lupu flirtează şi cu Estul, Moscova dorindu-şi o coaliţie de centru-stânga în Republica Moldova, favoritul Vestului la Chişinău este, neîndoios, Vlad Filat. Astfel, Occidentul în viitoarele alegeri parlamentare şi prezidenţiale va merge cu precădere pe mâna premierului. Fără însă să neglijeze PL.

Tocmai de aceea, de altfel, s-a grăbit Traian Băsescu, după conferinţa comună cu Mihai Ghimpu, să se întâlnească de urgenţă la Iaşi cu Vlad Filat. Deşi îl simpatizează mai mult, se pare, pe cel dintâi, liderul de la Bucureşti s-a conformat deciziei occidentale comune de a pune o miză mai mare pe cel de-al doilea.

Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Ultimul sondaj IMAS, anunţat din timp şi aşteptat cu sufletul la gură, ne-a dat gata. Dar nu prin informaţiile furnizate, ci prin ieşirea stupefiantă a directorului acestei instituţii. La conferinţa de presă de luni, Doru Petruţi a venit cu o mărturisire care a lăsat toată lumea cu gura căscată. A declarat că nu va prezenta compartimentul privind intenţiile de vot, întrucât ar fi fost ameninţat şi forţat să măsluiască rezultatele.

Doru Petruţi mi-e coleg la Universitatea de Stat din Moldova. Îl cunosc, deci, nu doar din auzite şi nu doar din văzute la televizor. Ştiu că-i un om dintr- bucată. E un profesionist desăvârşit şi onest. În plus, conduce una dintre cele mai prestigioase instituţii de investigaţii sociologice. Iată de ce gestul său m-a descumpănit.

El zice că nu vrea să divulge cine anume l-a ameninţat pentru a nu se implica în lupta politică şi a nu fi acuzat de partizanat. Afirmă că ar fi vrut doar să atragă atenţia asupra faptului în sine. Că a ţinut să sensibilizeze opinia publică. Ei bine, prin paliativele proferate, prin adevărul spus pe jumătate, dl Petruţi nu numai că nu-şi atinge obiectivul propus, ci riscă să obţină contrariul. E ca şi cum victima unui jaf ar depune o plângere la poliţie, dar ar refuza să vorbească despre bandiţii care i-au prădat casa pentru a sublinia astfel că, de fapt, contează nu cine anume l-a jăcmănit, ci fenomenul ca atare.

Să mă ierte directorul IMAS-lui, dar comportamentul său e de-a dreptul caragielesc. Nu degeaba opera acestui scriitor ne stă înainte ca o oglindă măritoare. Într-o subtilă tabletă, întitulată ”Feriţi-vă..,” Caragiale, de exemplu, îşi bate joc de poliţia europeană a vremii care în loc să-i prindă pe hoţii de buzunare, s-a mulţumit să împânzească toate gardurile, vestibulurile gărilor şi burselor cu nişte afişe pe care se vedea, în litere enorme, o înfloritoare povaţă: ”Feriţi-vă de pungaşi!”. Pentru a se justifica, oamenii legii invocau motivul că furtişagurile sunt prea numeroase ca să fie eradicate. De aceea, singurul lucru care poate fi făcut, în opinia lor, e să-i îndemne pe toţi cetăţenii să fie cu ochi-n patru. Să-i bănuiască pe toţi din jurul lor că ar fi hoţi de buzunare.

Cam tot aşa procedează şi directorul IMAS-lui. În mod normal, dl Petruţi, urma, să aleagă din două una. Ori să tacă, dacă s-a speriat de ameninţări, şi să se conformeze cerinţelor celor care l-au şantajat. Ori, dacă nu, să-şi vadă de treabă, să prezinte integral rezultatele sondajului şi să le spună hahalerelor pe nume. Alegând însă calea de mijloc, a adoptat modelul caragielesc, dându-ne acum, de fapt, cu jumătate de gură, o povaţă de genul ”feriţi-vă…”.

În consecinţă, nouă, exact ca în oprea lui Caragiale, nu ne rămâne decât să ne păzim de toată lumea. Să-i suspectăm pe toţi. Se vedem în fiecare lider de partid un probabil şantajist. Un gangster politic. Un mocofan care practică ameninţări.

Ce-i drept, deşi a refuzat în ruptul capului să ne spună cine l-a şantajat, Doru Petruţi ne-a strecurat un amănunt curios pentru a ne ajuta, pe semne, să-i dezlegăm şarada. ”Publicarea rezultatelor din aprilie, a declarat el, au adus acuzaţii precum că am fi vânduţi unui partid. Acestea, din păcate, au venit din partea unor politicieni care au mai degrabă studii tehnice”.

Astfel, enigma lui Petruţi se dovedeşte a fi secretul lui Polichinele. Oricum ai suci-o, cercul suspecţilor se îngustează. Ghimpu şi Filat sunt jurişti, Lupu e economist, Diacov are studii de jurnalist. Aceştia cu toţii au, deci, alibi. Cine mai rămâne?

Dintre liderii partidelor parlamentare, pentru că cele extra-parlametare, aidoma soţiei lui Cezar, sunt în afara suspiciunilor, studii tehnice au trei: Serafim Urechean, Veaceslav Untilă şi Vladimir Voronin. Cel dintâi a studiat la Institutul Politehnic şi este inginer-constructor. Cel de-al doilea a absolvit Facultatea de Mecanică a Universităţii Tehnice. Cel din urmă a fost student la Instititutul pentru Industria Alimentară. Atât. Cercul s-a închis. Unul din interiorul lui, dacă e să -i dăm crezare dlui Petruţi, a venit cu ameninţări. Şi cum nu avem motive să-i punem la îndoială cuvintele, anume de aceştia trei trebuie să ne ferim pentru orice eventualitate.

Asta şi-a dorit dl Petruţi? A vrut să ghicim în stele? Să-i rezolvăm rebusul pe care ni l-a servit în loc de sondaj? Să investigăm ceea ce el ştie deja cu exactitate? Să-l căutăm cu toţii pe cel care l-a ameninţat? Să arătăm cu degetul spre cei trei politicieni, bănuind că unul dintre ei ar putea fi un ordinar infractor politic?

Cred că altceva a urmărit directorul IMAS. A vrut, probabil, o dezbatere publică pe tema corectitudinii clasei politice şi a situaţiei companiei sale pe care, se pare, unii oameni influenţi, dar inculţi nu o privesc cu ochi buni. Numai că pentru asta trebuia el însuşi să fie corect şi să spună adevărul întreg şi netrunchiat. Să dovedească curaj. Să meargă până la capăt sau să nu pornească la drum deloc. Oprindu-se la jumătate de cale, n-a făcut decât să producă multă derută, confuzie şi nedumerire care se pot întoarce ca un bumerang împotriva lui. Prin urmare, prafrazându-l pe Caragiale, vă îndemnăm şi noi:

”Feriţi-vă de echivocuri, semi-adevăruri şi de lucruri făcute pe jumătate!”.

Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Scandalul de spionaj izbucnit la Moscova în urma arestării şi expulzării diplomatului Gabriel Grecu arată o dată în plus că Rusia are împotriva României un dinte la fel de mare ca împotriva Poloniei, considerată adversarul ei de serviciu. Totodată, dintre toate războaiele invizibile pe care le poartă astăzi Kremlinul în fostul bloc sovietic, cel împotriva Bucureştiului pare să fie pentru moment prioritar.

De ce Rusia caută pricină

Reţinerea „în flagrant delict”, mediatizarea ostentativă şi răutăcioasă a incidentului, protestul zgomotos al Ministerului rus de Externe sunt semne ale unui spectacol aţâţător, montat cu rea-voinţă de ruşi pentru a face cât mai mult tam-tam posibil şi a tensiona până la paroxism relaţiile cu românii. Este limpede că cei dintâi le caută celor din urmă nod în papură. De unde şi până unde această încrâncenare isterică a Moscovei contra Bucureştiului?

În mass-media din R. Moldova şi cea de peste hotare s-au avansat mai multe ipoteze în legătură cu scandalul de spionaj, iscat între Rusia şi România. Unii consideră că de vină este scutul american antirachetă pe care Bucureştiul a acceptat să-l găzduiască. Alţii afirmă că mărul discordiei este, cu precădere, Republica Moldova. Kremlinul pare să fie exasperat de consolidarea vertiginoasă a poziţiilor României între Prut şi Nistru. Până la un punct, ambele supoziţii sunt plauzibile.

Totuşi, niciuna din cele două explicaţii nu este completă şi nu epuizează tema. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Atitudinea negativă şi irascibilă a Moscovei faţă Bucureşti, pe lângă motivaţiile politice de moment, are şi un puternic substrat istoric, filozofic şi psihologic.

Între atlantism şi proiectul „Eurasia”

Mai întâi de toate, trebuie spus că asistăm la un război secret ruso-român. Acesta, desigur, încă nu-i fierbinte. Nu-i unul clasic. El se desfăşoară pe frontul invizibil al serviciilor speciale, secundat de oculte sau deschise confruntări diplomatice, psihologice şi informaţionale.

Zona de război este extinsă nu numai în spaţiu, ci şi în timp. Relaţiile dintre cele două ţări au fost întotdeauna proaste de la unirea principatelor încoace. Lucrurile nu s-au schimbat nici măcar după instaurarea comuniştilor la putere în România. Ruşii nu au avut încredere în Dej, iar în Ceauşescu nici atât.

Cauzele antipatiei ruşilor faţă de români sunt multiple. Cel mai bine le rezumă cunoscutul profesor Aleksandre Dughin, autorul proiectului „Eurasia” şi un apropiat al premierului rus Vladimir Putin. În două articole recente – „Geopolitica României” şi „Ce vrem noi de la Moldova?” – acesta recunoaşte mai întâi că românii şi moldovenii din stânga Prutului constituie o etnie şi o singură naţiune. Mai apoi, arată că Rusia are nevoie şi de întreaga Românie, şi de spaţiul dintre Prut şi Nistru pentru a-şi promova interesele vitale la Marea Neagră şi în sudul Europei. Aşa a fost, scrie el, două sute de ani în urmă şi de atunci nu s-a schimbat nimic.

Moscova, precizează Dughin, ar fi de acord chiar ca Basarabia să se reunească în sfârşit cu România, dar cu o condiţie: aceasta din urmă să se desprindă de UE şi NATO şi să adere la proiectul „Eurasia” sub comanda Rusiei. Cu alte cuvinte, România trebuie să renunţe la ceea ce ideologul lui Putin numeşte atlantism şi europenism în favoarea panslavismului.

Un obstacol în calea planurilor geopolitice ale Kremlinului

Nu este vorba doar de o teoretizare fără vreo legătură cu realitatea, ci de actuala filozofie politică a oficialităţilor ruse care le obligă să se cramponeze cu îndârjire de Republica Moldova, să împiedice desprinderea ei de pe orbita Moscovei, să se opună cu înverşunare tentativelor Bucureştiului de a-şi creşte influenţa în Basarabia. Ca şi în cazul Poloniei slave, care, prin fronda ei faţă de Rusia, periclitează conceptul panslavist, România ortodoxă, prin înregimentarea sa în tabăra occidentală, atentează la fundamentele pravoslavnice ale proiectului „Eurasia”.

În Europa Centrală şi de Est, Bucureştiul este la ora actuală cel mai mare os în gât pentru Kremlin. Aderarea sa la NATO şi UE a dat peste cap planurile Rusiei pentru sudul continentului, a diminuat influenţa ei în Bulgaria, Grecia şi Serbia, alte state ale fostei Iugoslavii. Oricum ai da, România este un obstacol de netrecut în calea strategiilor geopolitice ale Moscovei.

Lucrurile s-au complicat în urma faptului că Bucureştiul nu a făcut act de prezenţă în comunitatea euroatlantică, ci s-a ambiţionat să joace un rol semnificativ la Marea Neagră şi, în acelaşi timp, să recupereze Basarabia prin europenizarea acesteia şi integrarea ei viitoare în UE. Mai mult, România a înfruntat deschis Moscova, punându-se de-a curmezişul proiectelor sale. În 1999, de exemplu, a dejucat planurile Kremlinului în Kosovo, împiedicând survolarea spaţiului său aerian de avioanele militare ruse, care se îndreptau spre fosta Iugoslavie.

Ulterior, România a găzduit bazele militare americane şi a acceptat instalarea scutului antirachetă. Concomitent, SRI a înfruntat spionajul rusesc, şubrezindu-i enorm poziţiile în Balcani. După cum sugera recent directorul SRI, George Maior, serviciile de informaţii ale Moscovei au devenit mult mai active după înfiinţarea bazei militare americane din România. Anul trecut, prin arestarea a doi spioni dubli care furnizau informaţii Moscovei sub acoperirea agenţiilor speciale ucrainene, a fost distrusă practic reţeaua de spionaj a Moscovei de pe flancul sudic al Alianţei Nord-Atlantice.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Deşi Bucureştiul nu a intervenit direct, diplomaţia şi serviciile de inteligenţă române, în colaborare cu partenerii lor occidentali, au împiedicat coloana a cincea rusă şi agenţii de influenţă ai Kremlinului să-şi facă de cap în voie şi să se simtă în largul lor în Republica Moldova. Ca rezultat, competiţia politică de la Chişinău s-a desfăşurat anul trecut în condiţii relativ normale, fapt care s-a soldat cu înfrângerea comuniştilor şi victoria partidelor proeuropene.

În aceste condiţii, ruşii au astăzi senzaţia că au pierdut şi Balcanii, şi spaţiul dintre Prut şi Nistru din cauza României şi de aceea acţionează adesea împotriva ei din impuls, din spirit de contradicţie şi din nevoia viscerală de răzbunare.

Republica Moldova şi chestiunea transnistreană

În fine, într-o lovitură extrem de grea pentru Rusia s-a constituit succesul diplomaţiei de culise a Bucureştiului care a izbutit să atragă de partea sa Germania, alături de SUA, ridicând astfel miza chestiunii transnistrene în special şi a Republicii Moldova în general. Astfel, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută pentru Moscova. Cancelarul Angela Merkel, precum se ştie, i-a propus lui Dmitri Medbedev să-şi retragă trupele şi muniţiile din estul Republicii Moldova în schimbul eliminării vizelor pentru cetăţenii Federaţiei Ruse.

Concomitent, Berlinul lasă să se întrevadă că participarea Occidentului la modernizarea Rusiei depinde de asemenea de soluţionarea diferendului de pe teritoriul Republicii Moldova. Potrivit agenţiei americane de analiză „Stratfor”, problema transnistreană „ar putea încetini procesul de apropiere economică şi energetică dintre Rusia şi UE, dat fiind interesul manifestat recent de Germania pentru tranşarea conflictului îngheţat de la Nistru” .

Acum câteva luni, consilierul preşedintelui Traian Băsescu pentru siguranţa naţională, Iulian Fota, a spus că în viitorul apropiat România va avea de înfruntat adversităţi, fie de natură politică, fie de natură economică. Nu toată lumea este fericită, a menţionat acesta, că „suntem membri ai NATO şi UE, aşa după cum nu toată lumea este de acord cu anumite politici regionale ale noastre”. Cuvintele sale se confirmă. România se află astăzi într-o acută stare de beligeranţă politică, diplomatică şi informaţională cu Rusia.

Scandalul de spionaj, expulzarea diplomatului rus Akopov, reacţia dură şi promptă demonstrează că România ţine la tăvăleală. Cu UE şi NATO în spate, nu se lasă intimidată. Aidoma Poloniei, trebuie să arate că rămâne în picioare şi pe propriile poziţii oricât s-a zborşi Rusia. Aşa va învinge. Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război.

Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Zice-se că un om inteligent niciodată nu va scuipa în farfuria vecinului dacă o are pe a sa în faţă. Aceasta anecdotă veche rezumă, într-o singură propoziţie, problemele unor fruntaşi ai partidelor codaşe de pe dreapta eşichierului politic de la Chişinău. Cu multă flegmă în gât împotriva colegilor lor mai norocoşi, ei o trag chiar în propria ciorbă, crezând că o administrează pe parbrizul altora.

DE CE I SE CAUTĂ NOD ÎN PAPURĂ PREMIERULUI

Deunăzi, Vitalia Pavlicenco, preşedintele PNL a pus în cârca premierului Vlad Filat vina pentru o tentativă de contrabandă dejucată recent de vameşii români. Cum unul dintre reţinuţi ar fi şoferul misiunii noastre diplomatice de la Bucureşti, liderul penelist îl inculpă pe şeful guvernului pentru simplu motiv că l-ar fi numit în funcţie pe noul ambasador al Republicii Moldova şi, deci, ar purta răspundere pentru lucrurile urâte săvârşite de subalternii acestuia.

Trecem peste faptul că nu prim-ministrul, ci preşedintele desemnează ambasadorii. Mai grav este altceva. Deşi recunoaşte că nu poate pune mâna-n foc pentru informaţiile preluate de pe un blog obscur, dna Pavlicenco se solidarizează cu un denunţ cvasianonim, adresat Parlamentului European în care liderilor europeni li se sugerează ”să analizeze activitatea demnitarilor cu care negociază la Chişinău pentru a nu-i legitima pe cei care nu au nimic în comun cu liberalismul”. Nici mai mult, nici mai puţin.

M-am referit la aceste acuzaţii deopotrivă insinuante şi supte din deget nu pentru a le combate, respectivele elucubraţii dispensându-se de orice comentarii, ci pentru a scoate în evidenţă un fenomen tot mai evident, dar ale cărui cauze scapă deocamdată opiniei publice. Se creează impresia că Vlad Filat, exact ca Traian Băsescu dincolo de Prut, devine la ora actuală inamicul public numărul 1 al aproape întregii clase politice.

Premierul, deopotrivă cu preşedintele interimar, constituie ţinta prioritară a atacurilor PCRM. Acest lucru e de la sine înţeles. Altceva e mai greu de priceput. Pe Filat sunt supăraţi nu numai comuniştii, ci şi aproape toţi democraţii. Aceştia îi caută ori nod în papură, ori schelete în dulap. Serafim Urechean îl consideră pe premier cauza tuturor necazurilor cu care se confruntă Alianţa Moldova Noastră. Marian Lupu îl învinuieşte de trădare. Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă, de asemenea, profită de orice ocazie pentru a-l arăta cu degetul. De extraparlamentara Pavlicenco nici nu are rost să mai vorbim.

În fine, dar nu în ultimul rând, premierul moldovean a ajuns şi obiectul antipatiilor ruseşti, deşi iniţial părea că a găsit un limbaj comun cu Vladimir Putin. Analistul Vladimir Socor scria recent în Eurasia Daily Monitor că Moscova ”luase mai întâi în consideraţie susţinerea lui Marian Lupu şi a lui Vlad Filat”. Se pare însă că până la urmă, continuă el, ”a renunţat la Filat în iulie sau chiar mai devreme, semnalând acest lucru prin respingerea tentativelor premierului moldovean de a negocia redeschiderea pieţei ruse pentru vinurile moldoveneşti”.

De unde şi până unde irascibilitatea asta cvasigenerală faţă de prim-ministru? Cum a ajuns Filat să deranjeze până şi pe potenţialii săi aliaţi, ca să nu mai vorbim de Moscova?

MOSCOVA S-A PREFĂCUT CĂ-L ADOPTĂ PE FILAT PENTRU A-L FAVORIZA PE LUPU

În ceea ce priveşte Rusia, aceasta, de fapt, nu l-a sprijinit niciodată, ci doar s-a prefăcut că-l simpatizează pentru a-i netezi astfel drumul lui Marian Lupu spre fotoliul de şef al statului. Mai exact vorbind, strategii de la Moscova sperau că premierul le va muşca momeala şi nu va candida în alegerile prezidenţiale. Când însă Filat a pus punctul pe I şi a confirmat că va intra în luptă, liderul pedist s-a burzuluit şi l-a ameninţat cu anumite consecinţe. Şi acestea din urmă nu au întârziat să vină. Drept consecinţă, Putin i-a întors spatele premierului moldovean şi a refuzat să discute cu el problema vinului.

Mau mult decât atât. Intuind cum vor evolua lucrurile, Kremlinul de luni bune îi bagă strâmbe lui Filat şi pe plan intern. Avalanşa de zvonuri răutăcioase despre premier nu sunt altceva decât o lucrătură rusească. Toate aceste speculaţii care îi încriminează premierului sau reflexe autoritariste, sau implicări în afaceri dubioase iau foc pe alocuri, deoarece pică pe un teren favorabil.

Filat, aşa cum subtil remarca în aceste zile reputatul analist bucureştean Sorin Ioniţă, este un prim-ministru eficient ”cotat cu prima şansă în înfruntarea cu comuniştii”. Şi în plus, adăugăm noi, este un negociator excelent în discuţiile purtate cu partenerii occidentali. Asistenţa politică şi economică americană şi europeană se datorează cu precădere încrederii de care se bucură guvernul Filat în UE şi peste ocean.

CAPRA VECINULUI ŞI IDIOŢII UTILI

Toate acestea trezesc în AIE şi restul formaţiunilor democratice nu numai aplauze, ci şi invidie. Se resimte sindromul caprei vecinului. În aceste împrejurări, din nefericire, unii politicieni de dreapta, fără să-ţi dea seama, se transformă în ”idioţii utili” ai Moscovei” care, prin atacurile lor denigratoare la adresa premierului, dau apă la moară ruşilor.

Aş vrea să fiu bine înţeles. Vlad Filat, desigur, nu este fără cusur. Confruntarea sa cu preşedintele interimar, bunăoară, pe tema paradei de la 9 mai a fost o greşeală, fapt asupra căruia subsemnatul s-a pronunţat la vremea respectivă. Îi vom taxa erorile şi de acum încolo. Pe de altă parte, este limpede că în fruntea guvernului anume el a fost omul potrivit la locul potrivit.

Cu tot respectul pentru Mihai Ghimpu, a cărui prestaţie politică din ultimele luni este formidabilă, Vlad Filat este în timpul de faţă sigurul reprezentat al partidei proeuropene care poate învinge în alegerile prezidenţiale. Are şi flerul, şi forţa de impact ca să câştige. Oricine pe dreapta neglijează acest aspect şi, din considerente egoiste sau înguste de partid, dă cu piciorul în premier, nu face decât să scuipe în propriul suflet şi să facă jocul inamicului.
Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

La finele săptămânii trecute, Marian Lupu şi-a scandalizat foştii său tovarăşi de drum din Partidul Comuniştilor şi, totodată, a ridicat câteva mari semne de întrebare în faţa întregii societăţi. În cadrul întâlnirii cu alegătorii din Bălţi, el a promis să dizolve actualul Parlament în cazul în care va fi ales preşedinte al Republicii Moldova. În replică, deputatul PCRM, Mark Tkaciuc a calificat afirmaţiile liderului PD drept autoritare şi antidemocratice.

Comuniştii îl acuză pe Lupu că ar şantaja alegătorii, sugerându-le că va anunţa data alegerilor anticipate doar dacă va deveni şef al statului. Aşa o fi sau altfel, rămâne de văzut. Deocamdată un lucru este cert. Liderul pedist dă de înţeles că alegerile parlamentare ar putea să nu se desfăşoare concomitent cu cele prezidenţiale, după cum se vehiculase anterior. Astfel, la toamnă nu-i exclus să aibă loc doar votarea şefului statului. În ceea ce priveşte scrutinul pentru alegerea parlamentului, acesta ar putea să fie amânat cu vreo câteva luni.

Scenariul nu este deloc fantezist. Se pare că cel puţin trei din cei patru lideri ai AIE se pronunţă pentru decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale. Serafim Urechean, bunăoară, a declarat în repetate rânduri că scrutinul legislativ ar putea să se desfăşoară la primăvară. Şi Mihai Ghimpu evită să spună clar şi fără echivoc dacă alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare vor avea loc în aceeaşi zi sau nu. În fine, Lupu lasă şi el să se întrevadă că Legislativul va fi dizolvat doar după ce va fi ales noul şef al statului.

Aceştia trei au motive serioase să opteze pentru decalarea alegerilor. Liderul AMN trage de timp, întrucât la toamnă formaţiunea sa ruscă să nu intre în Parlament. Pl are şi de asemenea nevoie de timp pentru a-şi consolida poziţiile. Stagnează PD. Doar PLDM, cu un prim-ministru eficient în fruntea partidului, are şanse mari să urce în intenţiile de vot.

Mai există însă un motiv care ar putea obliga nu doar PD, ci şi PLDM să amâne desfăşurarea alegerilor parlamentare. În cazul în care pierde şi cursa pentru învestitura prezidenţială, PCRM va intra în disoluţie. Cea de-a doua înfrângere consecutivă îi va demoraliza pe comunişti, provocând dezastruoase efecte centrifugale. Degringolada cauzată de eşecul în alegerile prezidenţiale se va solda cu un adevărat exod din partid şi poate chiar cu destrămarea lui.

În aceste împrejurări, comuniştii se vor dezumfla definitiv până la primăvară şi nu vor mai conta în alegerile parlamentare. Astfel, în aparenţă, tuturor formaţiunilor din AIE le convine decalarea alegerilor. În realitate, adevăratul câştigător al scrutinului parlamentar de la primăvară va fi noul şef al statului ales la toamnă care, din jilţul său prezidenţial, va reuşi să-şi tragă sus propriul partid, aducându-l poate chiar pe prima treaptă a podiumului electoral.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei

Cazul Plahotniuc are pentru oligarhia autohtonă potenţialul devastator al unui tsunami anunţat, dar care poate să nu se producă niciodată. În loc să se dezlănţuie cu toată puterea sa justiţiară, riscă să rămână o furtună într-un pahar cu apă.

Avatarii mafiei

Semnele neputinţei se întrezăresc de pe acum. Deşi în urma atacului lansat de Sergiu Mocanu împotriva lui Vlad Plahotniuc, în scenă au apărut victimele jupuite ale reglărilor de conturi şi operaţiilor criminale de redistribuire a averilor, declanşate sub comunişti încă la începutul deceniului, o parte a mass-media şi a societăţii civile nu s-a arătat deloc impacientată. Cu toate că presa a scris de-a lungul ultimilor ani cu lux de amănunte despre proprietăţile luate cu japca, astăzi nici martorii vii, nici probele circumstanţiale nu par să-i impresioneze pe unii dintre cunoscuţii combatanţi ai războiului anticorupţie.

Dimpotrivă. Se încearcă sustragerea atenţiei de la fondul problemei, de la fenomenul mafiei, de la îmbogăţiţii peste noapte care caută să confişte actul guvernării pentru a-şi promova în mod abuziv interesele private. Unele instituţii media, altădată bătăioase, se fac astăzi că plouă, interesându-se nu de conţinutul acuzaţiilor, ci de faptul cine stă în spatele lor. Pe de altă parte, se încearcă satanizarea lui Plahotniuc, creându-se impresia că există forţe care şi-ar dori să-l scoată ţap ispăşitor pentru toate păcatele săvârşite pe acest tărâm.

De unde şi senzaţia că organismul social de la noi este mai bolnav decât pare la prima vedere. Caracatiţa mafiotă şi-a extins tentaculele până în vârful piramidei şi, aidoma unui avatar, se transferă lesne din corpul puterii comuniste în cel al guvernării democratice.

Dezvăluiri încurajate din afară

Totuşi modul şi contextul în care a izbucnit scandalul nu-i deloc de neglijat. Este limpede că acesta, pentru moment, nu convine nimănui în interiorul ţării. Nici comuniştilor în mijlocul cărora Vlad Plahotniuc s-a simţit în apele sale. Nici PD-lui care este finanţat, dacă e să-i dăm crezare lui Dumitru Diacov, de respectivul om de afaceri. Nici lui Filat şi nici lui Ghimpu, deoarece dezvăluirile afectează, prin ricoşeu, nu doar imaginea PCRM, ci şi cea a Alianţei. Şi nici lui Plahotniuc, fireşte.

În mod normal, politicienii de la Chişinău, indiferent în ce tabără se află, nu ar fi tulburat apele de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Scandalul putea fi aţâţat doar din afară. Istoricul şi analistul politic Anatol Ţăranu are dreptate când presupune că îndărătul dezvăluirilor s-ar afla Occidentul. Nimeni la Chişinău nu are deocamdată forţa să rupă tăcerea şi să demaşte deschis corupţia la nivel înalt. Atâta timp cât există o complicitate între bătrâna birocraţie şi tânăra oligarhie, legea omertei funcţionează fără cusur.

În aceste împrejurări, antrenarea occidentală în combaterea schemelor mafiote este de neocolit. Am avut şi eu ocazia să discut cu emisari europeni, de exemplu, care, deşi simpatizau cu partidele democratice, încă înainte de alegerile din 2009, se arătau îngrijoraţi de faptul că în sânul acestor formaţiuni politice s-au strecurat unele persoane dubioase care au legături cu lumea interlopă. Când, după instalarea AIE la putere, asistenţa financiară a început să curgă generos, neliniştea instituţiilor europene şi a factorilor discreţionari de peste Ocean s-a accentuat.

Prizoniera sistemului de pile

Acum doi ani, SUA au suspendat programul „Provocările Mileniului” din cauza corupţiei la nivel înalt. Americanii ştiau că sub regimul Voronin se fură ca în codru. Şi instituţiile europene nu aveau iluzii în ceea ce priveşte fosta guvernare PCRM care era prin excelenţă o putere a gangsterilor ce acţionau sub semnul secerii şi ciocanului şi sub acoperirea carnetelor de partid. Comuniştii s-au prăbuşit, dar Republica Moldova a rămas prizoniera aceluiaşi sistem de pile, favoritisme şi înrudiri, betonat de încrengăturile clandestine dintre demnitari şi oligarhi.

Pentru a nu permite ca împrumuturile şi granturile externe să încapă pe mâna clanurilor mafiote, serviciile speciale şi agenţiile antifraudă din Occident intervin discret în ţările din fostul bloc sovietic, căutând, prin tehnici specifice, să pună la respect elementele corupte şi să împiedice deturnarea de fonduri. Astfel, bunăoară, potrivit unor experţi, a fost demascată amiciţia ascunsă a fostului preşedinte lituanian Paks cu nişte afacerişti de la Moscova care s-au dovedit a fi agenţi ai fostului KGB. Pe această cale s-a dat în vileag, dincolo de Prut, şi relaţia cvasiocultă a lui Mircea Geoană cu Sorin Ovidiu Vântu. Anume intervenţia occidentală şi nu hazardul l-au compromis pe candidatul PSD de la Bucureşti pe ultima sută de metri a campaniei prezidenţiale, dând peste cap victoria sa în alegeri.

În Republica Moldova, unde, spre deosebire de ţările care au aderat deja la UE, lupta cu reţelele mafiote lipseşte cu desăvârşire, iar clientelismul şi nepotismul au pus stăpânire ca o plasă de păianjen, de la un capăt la altul, pe toate mecanismele decizionale ale statului, o implicare a străinătăţii este salutară. În toată această poveste, Occidentul nu-i un intrus necunoscut, ci un factor încurajator. Prezenţa sa în spatele cazului Plahotniuc este indispensabilă. Totuşi, stimulată din afară, cruciada împotriva corupţiei nu are sorţi de izbândă fără un larg sprijin intern.
Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Sensibilizaţi de ultimele mele consideraţii în legătură cu manevrele lui Marian Lupu, unii dintre fruntaşii Partidului Democrat m-au căutat telefonic ca să-mi spună că am dreptate. Ei nu numai că au confirmat concluziile pe care le-am făcut în editorialul de miercuri de la Radio Vocea Basarabiei, potrivit cărora liderul pedeist, îndemnat de Kremlin, pare dispus să devină candidatul unic al stângii neocomuniste în alegerile din toamnă, ci şi s-au arătat extrem de îngrijoraţi de turnura pe care o iau lucrurile în formaţiunea lor.

În fruntea unei gherile roşii

Întâlnirea dintre Serghei Narîşkin, şeful administraţiei prezidenţiale de la Moscova, cu Vladimir Voronin pe care am anticipat-o în acelaşi articol, a avut loc marţi la Moscova şi se pare că le-a adus ruşilor rezultatul scontat. Fostul preşedinte s-ar putea să se dea la o parte pentru a-i face loc lui Marian Lupu în fruntea unei gherile electorale roşii care ar îngloba PCRM, PD şi PSD. Social-democraţii sunt atraşi în această afacere politică pentru a camufla sau cel puţin a atenua revenirea liderului pedeist în bârlogul comunist şi a crea impresia unei largi coaliţii de stânga.

Lucrurile însă nu sunt bătute în cuie. Nemulţumiri par să fie nu numai în PD, ci şi în PCRM. Aşa cum nu toţi democraţii acceptă să meargă în alegeri sub steagul roşu, tot aşa şi destui ortaci ai lui Voronin nu par deloc încântaţi să lupte sub comanda liderului unui alt partid decât cel comunist. Astfel că la acest nivel sunt posibile fronde şi rupturi în ambele formaţiuni care ar putea să dea peste cap planurile lui Narîşkin.

Oricum, până una-alta, un lucru este cert. Kremlinul depune eforturi susţinute pentru a sparge AIE şi a înjgheba în Republica Moldova un front revoluţionar stângist, capabil să învingă în alegeri şi să formeze ulterior o guvernare antioccidentală şi promoscovită. Lupu este pregătit de fapt pentru a juca la Chişinău rolul lui Ianukovici.

Programul maxim al Moscovei

Argumentele mele sunt confirmate, în fond, de cunoscuta agenţie americană de analiză STRATFOR. Aceasta a difuzat marţi un amplu comentariu asupra situaţiei din Republica Moldova în care arată că Moscova profită de animozităţile din AIE pentru a-şi reface influenţa în zonă şi a impune la Chişinău un regim prorus.

Potrivit STRATFOR, sunt două modalităţi prin care Kremlinul – cu sprijinul Ucrainei – ar putea să încline balanţa în favoarea sa pe termen scurt. Una este să încerce să aducă Transnistria sub control împreună cu restul Republicii Moldova, iar cealaltă – să îşi menţină hegemonia doar asupra Tiraspolului şi să aranjeze o divizare a ţării, fără a controla efectiv Chişinăul.

Subsemnatului nu-i rămâne decât să precizeze că lui Marian Lupu îi revine sarcina să ajute Rusia să atingă cel dintâi scop. Altfel zis, să realizeze programul maxim: să aducă Republica Moldova, alături de Transnistria, sub controlul Kremlinului. În numele acestui obiectiv strategic, Voronin este invitat de ruşi să se retragă pentru a netezi drumul liderului pedist.
Toată această operaţiune revanşardă este coordonată la Moscova de fostul spion sovietic Serghei Narîşkin, favorit al lui Putin şi şef al administraţiei prezidenţiale. De altfel, în direcţia 1 de informaţii externe al KGB-ului, acesta era responsabil de planificarea răsturnărilor de palat în ţările în care Kremlinul căuta să promoveze în fruntea piramidei propriile marionete.

Pariul Rusiei la Chişinău

În cazul în care „operaţia Lupu” va eşua, Moscova, după cum arată STRATFOR, se va baricada în enclava sa de la Nistru, încercând să-şi consolideze poziţiile pentru a submina astfel exportul democraţiei din Vest în Est. Tocmai de aceea, perpetuarea prezenţei militare străine în regiunea rebelă continuă să fie considerată de Occident o ameninţare. În aceste împrejurări, miza Republicii Moldova a crescut enorm, cancelarul Angela Merkel fiind dispusă să plătească un preţ exorbitant – desfiinţarea vizelor UE pentru ruşi – pentru evacuarea trupelor şi muniţiilor din Transnistria.

STRATFOR afirmă că disputa pentru Republica Moldova are o semnificaţie atât de mare pentru Occident, încât ar putea înceteni cooperarea dintre Germania şi Rusia. Cu alte cuvinte, retragerea Moscovei din Transnistria valorează mai mult decât eventualele câştiguri economice de pe urma apropierii dintre cele două ţări.

Agenţia americană consideră că, după revenirea Ucrainei pe orbita fostei metropole, extinderea influenţei Rusiei şi asupra Moldovei ar fi „prea mult” şi ar putea „stârni valuri în Europa”. De unde şi impresia că apropiatele bătălii electorale la Chişinău se vor constitui într-o aprigă confruntare între Kremlin, pe de o parte, şi Occident, pe de alta. Pariul ruşilor este Marian Lupu. UE şi SUA se vor baza pe resturile Alianţei reprezentate de formaţiunile lui Vlad Filat şi Mihai Ghimpu.
Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Motto:
„Mâncarea lupului,
Puterea ursului,
Să mănânci cât lupu
Şi să poţi cât ursu”

(Descântec, din culegerea Gr. Tocilescu, C. Ţapu, 1981, III, p. 109).

Se pare că Marian Lupu este silit de ruşi să se sucească. Cu ajutorul lui, Kremlinul îşi propune să definitiveze, în sfârşit, forjarea unei coaliţii neocomuniste care ar fi capabilă să înlocuiască Alianţa pentru Integrare Europeană la guvernare.

LUPU REVINE ÎN BÂRLOGUL PCRM?

Începe să se destrame, astfel, misterul ultimelor atacuri, pe cât de mişeleşti, pe atât de disproporţionate, ale liderului PD împotriva premierului. Nitam-nisam, precum se ştie, el l-a acuzat pe Filat de trădarea principiilor de funcţionare a AIE şi l-a ameninţat că pretenţia acestuia de a candida la preşedinţie nu va rămâne ”fără consecinţe”.

Stupefiantă şi aparent alogică, supărarea lui Lupu iniţial a nedumerit toată lumea care nu înţelegea de ce şi-a ieşit din balamale. Nu este pentru prima dată când primul-ministru lasă să se întrevadă că ar putea să lupte pentru fotoliul de şef al statului. Până acum însă liderul pedist nu s-a impacientat. Astăzi însă se enervează rău de tot şi creează impresia că declanşează un război total împotriva lui Filat. De ce?

Este limpede că Lupu îşi marchează noul său teritoriu politic. El se delimitează ostentativ de AIE, declarând că Alianţa ar fi murit. Iar ca să scoată în evidenţă distanţarea sa de colegii de coaliţie, susţine că o reeditare a ei după alegeri nu este cu putinţă, sugerând astfel că ar fi loc în viitor pentru o alianţă de centru-stânga. Dar cu cine? Cu Partidul Comuniştilor, desigur, deoarece pe acest segment de eşichier nu există o altă formaţiune cu care PD ar avea motive să coalizeze pentru a prelua puterea.

Altminteri zicând, Lupu bate şaua să se priceapă iapa. Dă de înţeles că poate reveni în bârlogul comuniştilor. Că se prefigurează o guvernare PD-PCRM. Iar ca să fie cât mai convingător posibil, îi taxează drept criminali pe Ilie Ilaşcu şi camarazii săi.

SEMNALE PENTRU MOSCOVA

Numai că semnalul pe care îl lansează liderul pedist este nu atât pentru alegătorii de stânga, cât pentru Kremlin. Şi nu întâmplător. Anume la Moscova se urzeşte de luni bune demolarea AIE şi constituirea unei alianţe de stânga pe osatura PCRM-PD. Afirmaţiile lui Putin, potrivit cărora în Republica Moldova ar putea izbucni o rebeliune ca în Kârgâzstan, precum şi războiul vinului purtat de Rusia împotriva Chişinăului urmăresc un singur obiectiv: compromiterea partidelor prooccidentale în viitoarele alegeri şi netezirea terenului pentru instalarea la putere a unor forţe politice filo-ruse.

Că lucrurile stau aşa şi nu altfel a confirmat, de fapt, Ghenadi Onişcenko, şefului Serviciului sanitar rus „Rospotrebnadzor”. Pentru că l-a luat gura pe dinainte, pesemne, acesta a declarat recent că problema importului de vinuri din Republica Moldova ar putea fi rezolvată în urma negocierilor pe care Moscova le va purta cu forţe politice de la Chişinău care nu se află actualmente la guvernare. El a pasat astfel mingea în terenul comuniştilor şi PD-lui sub rezerva undei desprinderi declarate a acestuia din urmă de AIE. Tocmai de aceea s-a grăbit Lupu să cânte prohodul Alianţei.

De altfel, actuala majoritate parlamentară atârna pe un fir de păr încă la finele lunii iunie, când Moscova, la vedere, lovea necruţător în decretul lui Mihai Ghimpu privind ziua de 28 iunie, iar în culise, exercita presiuni sufocante asupra lui Lupu pentru a-l determina să bată palma cu PCRM. Liderul pedist atunci a rezistat, invocând faptul că o împăcare cu Voronin nu este posibilă.

După câte se pare, intuind că fostul preşedinte comunist este un mare obstacol în calea formării unei coaliţii de stânga, Kremlinul încearcă să-l convingă pe acesta să se retragă. Ieri, Voronin a fost invitat la Moscova, unde a avut o întrevedere cu Serghei Narâşkin, şeful administraşiei prezidenţiale din Rusia.

UN BERBEC DE SPART ZIDURILE AIE

Strategii lui Dmitri Medvedev, după toate probabilităţile, caută să forţeze la Chişinău un bloc PD-PCRM cu un candidat unic în persoana lui Marian Lupu în alegerile prezidenţiale şi cu o listă comună şi reprezentanţă egală în cele parlamentare. Acest lucru este indispensabil. În caz contrar, liderul PD, riscând să obţină pe liste separate mai puţine mandate decât partidul lui Voronin, nu va accepta după alegeri o coaliţie de stânga din postura de partener mai mic al comuniştilor.

Pentru a împinge PD în braţele PCRM, Kremlinul a cerut, pare-se, şi iniţierea unei moţiuni de cenzură în Parlament în urma căreia guvernul Filat urma să cadă. Până la urmă, s-a renunţat la această idee, întrucât preşedintele interimar Mihai Ghimpu nu ar fi acceptat niciodată să numească un premier de stânga. În această situaţie, în ciuda unei crize guvernamentale, actualul cabinet în frunte cu liderul PLDM, oricum, ar fi rămas la putere până după alegeri. În aceste împrejurări, Alianţa, formal vorbind, va exista până la desfiinţarea Legislativului, iar guvernul va avea suportul unei majorităţi parlamentare.

Totuşi, starea de spirit din Partidul Democrat nu este deloc simplă, ceea ce face incerte planurile Kremlinului la Chişinău. Deşi unii dintre fruntaşii PD speră să profite de situaţie pentru a confisca astfel Partidul Comuniştilor şi electoratul acestuia, rolul pe care trebuie să-l joace liderul lor trezeşte nelinişte atât în vârful, cât şi la poalele formaţiunii. Este la mintea oricui că Lupu urmează să fie folosit de Moscova pe post de berbec pentru a sparge zidurile AIE, ca mai apoi să fie aruncat la gunoi.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei