Petru Bogatu

Aparent, cele două întrebări din titlu sunt fără nicio legătură între ele. La o privire mai atentă însă, asasinatul lui Petru Sarî de acum şapte ani şi spectrul falimentului care planează în aceste zile  asupra familiei Stati par să aibă tangenţe. Să le luăm pe rând.

STATI INSOLVABIL?

Pare-se că Anatol Stati, primul miliardar moldovean, este aproape insolvabil. Potrivit unor informaţii de ultimă oră, business-ul familiei sale este pe cale să dea chix. Se prăbuşeşte un imperiu specializat în extracţia de produse petroliere şi gaze, construcţii, asigurări, tehnologii informaţionale, traiding şi farmaceutice.

În prima jumătate a deceniului, grupul de companii, controlat de Anatol şi Gabriel Stati, impresiona prin cifra de afaceri, având angajate zeci de mii de persoane în mai multe ţări de pe toate meridianele globului: România, Uzbekistan, Kazahstan, Rusia, Sudan, Emiratele Arabe Unite, Kenya, Marea Britanie, Elveţia, SUA etc. Acţiunile lor erau cotate la bursa de la Londra. Doar holdingul din Kazahstan a obţinut în 2008 un profit de 118,9 milioane de dolari, de 6,4 ori mai mare decât în 2007. Valoarea totală a vânzărilor de ţiţei şi condensat s-a cifrat acum doi ani la peste 250 milioane de dolari.

Potrivit revistei Forbes, averea familiei Stati s-ar estima la circa 2 miliarde de dolari. Însă business-ul ei a început să alunece pe tobogan, după toate probabilităţile, acum un an şi ceva. La finele lui 2008 Anatol Stati şi-a suspendat practic toate afacerile din Republica Moldova şi şi-a mutat sediul central din Chişinău la Bucureşti.

Şi cu averea fiului său ceva nu era în regulă. Anul trecut, de exemplu, Gabriel Stati a încetat brusc să investească în sport. A refuzat să mai sponsorizeze Mişcarea de tineret Voievod, o federaţie de lupte marţiale. Totodată, şi-a vândut clubul de fotbal Dacia Chişinău, pe care practic l-a fondat.

De la un timp încoace au început să circule zvonuri că familia Stati îşi retrage activele din străinătate. Confirmarea n-a întârziat să vină. Acum o săptămână, Compania Tristan Oil, al cărei proprietar este Anatol Stati, a anunţat că va vinde subsidiarele sale Kazpolmunai şi Tolkynneftegas din Kazahstan. Acestea fac parte din Ascom Grup. Stati îşi cedează acţiunile grupului Cliffson Company SA care, potrivit mass-media, reprezintă interesele unor cercuri de interese apropiate de preşedintele Nursultan Nazarbaev.

Se creează impresia că afacerile antreprenorilor moldoveni sunt luate cu japca. Încă în 2009, ei au fost siliţi să-şi diminueze investiţiile şi să-şi inhibe activităţile, sugerându-li-se, de fapt, să-şi ia catrafusele. Autorităţile de la Astana au înaintat pretenţii financiare de circa un miliard faţă de companiile lui Anatol Stati. Unul dintre managerii săi, cetăţeanul moldovean, Sergiu Cornegruţa, a fost arestat şi condamnat, iar ceilalţi s-au văzut constrânşi să dea bir cu fugiţii.

TENTACULELE MAFIEI COMUNISTE

Dacă familia Stati ar fi pierdut într-o luptă concurenţială onestă, nu le-am da nicio atenţie. Aceasta este însă, se pare, victima unei conspiraţii mafiote de proporţii îndărătul cărora se ascunde fostul preşedinte Voronin şi grupurile oligarhice care profitau de pe urma nepotismului şi favoritismului practicat de regimul comunist.

Anatol şi Gabriel Stati urmau să fie devoraţi nu pentru că ar fi finanţat forţele democratice, după cum se crede. Ei erau hărţuiţi pentru că afacerile lor extrem de profitabile stârneau nestăvilite pofte carnale. Anul trecut, precum se ştie, Vladimir Voronin i-a expediat lui Nursultan Nazarbaev un denunţ în care îl acuza pe Anatol Stati de subvenţionarea opoziţiei şi de „business pe sânge„ în Sudanul de Sud, îndemnându-l de fapt pe omologul său kazah să-i facă felul antreprenorului moldovean. Preşedintele comunist a picat, dar nu şi cauza lui. Mafia comunistă de la Chişinău şi-a întins departe tentaculele.

Cercurile oligarhice, afiliate regimului Voronin, pe de o parte urmau să pompeze bani în familia preşedintelui comunist şi în Partidul Comuniştilor, iar pe de altă parte, drept răsplată, aveau mână liberă să acapareze sau să distrugă orice afacere pe care puneau ochii. Tocmai de acea, bunăoară, autorităţile au respins în 2008 proiectul propus de Ascom Grup care prevedea vânzarea de gaze naturale în Republica Moldova la un preţ mai mic decât cel al pieţei. Comuniştii nu aveau nevoie de gesturile filantropice ale lui Stati, ci de întreaga lui avere.

Sub PCRM, mai mulţi afacerişti dubioşi, apropiaţi de familia fostului preşedinte comunist, au confiscat în mod criminal proprietăţi care nu le aparţineau. De la 2001 încoace a început redistribuirea forţată averilor. S-a dezlănţuit, de fapt, o adevărată vânătoare de capitaluri străine care urmau să intre în buzunarul unor persoane din anturajul fostului preşedinte comunist.

DE CE A FOST RĂPIT PIOTR DIMITROV?

Să luăm doar cazul Combinatului „Tutun CTC„ care a făcut mai multe victime. La începutul deceniului curent această întreprindere a încăput pe mâna clanului Voronin. Totodată, au fost îndepărtate şi eliminate persoanele care au controlat anterior combinatul. Din noua schemă de distribuţie, bunăoară, au sărit mai multe companii care au aparţinut lui Piotr Dimitrov, ex-director al Departamentului tehnologii informaţionale. Acesta a fost răpit în luna august 2002 din faţa blocului în care locuia. Ulterior presa a scris că ar fi fost ucis de cei care l-au sechestrat. Procurorul de atunci al municipiului Chişinău, care investiga dispariţia lui Dimitrov, a fost forţat să demisioneze şi nu a mai apărut vreodată în public.

Un an mai târziu, în seara zilei de 23 iulie 2003, pe strada Paris din capitală a fost descoperit corpul neînsufleţit, cu plăgi de armă de foc, al lui Petru Sarî, om de afaceri şi candidat pentru alegerile guvernatorului Gagauz-Yeri. Potrivit martorilor oculari, asasinul, îmbrăcat în haine de femeie, a tras de patru ori în victimă. Ceea ce a omis însă să anunţe Ministerul de Interne, este faptul că, prin intermediul lui Petru Sarî, o serie de legislatori şi miniştri comunişti deţineau importante acţiuni la „Tutun CTC„. Copii săi l-au acuzat în presă pe fostul membru al Guvernului şi deputat PCRM, Vasile Iovv, de asasinarea tatălui lor.

Aşadar, unii omorâţi, alţii falimentaţi. În spate se întrezăreşte aceeaşi mână. O opreşte cineva?

Orizonturile politice, după cum ar fi spus Ion Luca Caragiale, se limpezesc. Ceaţa se destramă. Noua guvernare democratică a repurtat prima sa victorie palpabilă. A demonstrat că Oleg Voronin, totuşi, există. Că nu-i un mit născocit de ziarişti. Că nu-i un vampir care trăieşte cu adevărat doar noaptea, ca să adoarmă sătul ziua.

Fiul fostului preşedinte comunist, pe care până acum nu l-a văzut nimeni, s-a materializat. A compărut în carne şi oase în faţa anchetatorilor şi, totodată, a încăput în gura presei. Şi n-a dat de sminteală pe nimeni. Nici genetica şi nici folclorul, care susţin că, indiferent de condiţiile mediului, cum e tanda, aşa-i şi manda.

E obraznic şi vorbeşte o limbă aproximativă. În plus, în momentele delicate ale vieţii i-ar plăcea, pesemne, să trăiască incognito, ca şi tatăl său când pleacă în concediu în Cehia, la Karlovy Vary, unde, între un pahar de diuretic şi unul de purgativ, pune ţara la cale.

Şi pentru că, după toate probabilităţile, nu doar anumite ore sau unele zile, ci toată viaţa fiului e un moment delicat, de vreme ce preferă să stea mereu ascuns, departe de ochii curioşi ai vulgului, s-a putut constata că el nu se simte deloc bine la lumina rampei. S-a creat chiar impresia că, deşi este fiul fostului preşedinte şi-i un om de miliarde, şi-ar fi dorit, totuşi, să fie atât de şters şi anonim, încât să nu-l ia nimeni în seamă. Îl înţelegem. Uneori, când o faci boacănă, oricât de mare ai fi, ispita de a te face mic de tot este de neînvins.

Nevoia sa de a fi din nou, ca odinioară, invizibil, ca un mercenar în camuflaj care, în caz de forţă majoră, se face una cu pământul, i-a fost trădată de vorbele pe care le-a spus ziariştilor cu ocazia vizetei pe care le-a făcut-o anchetatorilor.
- Dacă numele meu ar fi fost “Pătrunjel”, atunci eu nu aş fi fost aici, -
a declarat Voronin jr. puţin descumpănit, dar cu destulă emfază.

Are dreptate omul. Într-adevăr, dacă tatăl său nu ar fi ajuns şef de stat, nu-i exclus să nu fi fost acum Oleg în centrul atenţiei publice. Ar fi vegetat undeva la periferia pieţei libere ca o legumă ordinară a business-ului moldovenesc, devorată, până la urmă, de vreo capra mai tupeistă care, printr-un abuz de încredere, ar fi dat buzna în grădina de zarzavaturi naţionale. De leii şi lupii afacerilor nici nu ar fi fost luat în seamă, deoarece aceştia, precum bine se ştie, sunt eminamente carnivori.

Cum însă fiul ex-preşedintelui nu-i nici pătrunjel verde tocat, nici spanac de Venezia şi nici ardei umplut, ci un cogeamite rechin al business-ului autohton care îşi mănâncă concurenţii pe pâine, trebuie să dea socoteală pentru faptul, că într-o zi consumă, potrivit documentelor fiscale, mai mult decât câştigă într-un an. Încă prin 2000, înainte de a învinge tatăl său în alegeri, Oleg Voronin era deja un fel de iepure de câmp care încerca să fugă de grădinar ca să nu achite impozite pentru morcovul îngurgitat peste măsură. Însă după venirea comuniştilor la putere, urecheatul nu numai că a scăpat basma curată, ci şi, sfidând teoria lui Darwin, a făcut un imens salt evolutiv şi, dintr-o rozătoare ordinară , s-a transformat peste noapte într-un pofticios şi necruţător răpitor al junglei noastre economice şi social-politice. Dintr-un agent economic marginal şi rău-platnic a ajuns, cât ai zice peşte, un extrem de prosper oligarh moldovean.

Atâta timp cât, prin codrii Basarabiei, pădurar-şef era tatăl său, fiul se simţea la adăpost. Putea să devoreze în voie fauna indezirabilă. Acum altă poveste se deapănă. Desigur că este vânat. Şi de ce, mă rog, ar trebui să se mire? Până şi printre fiare, necum printre oameni, sunt nişte uzanţe pe care trebuie să le respecte toată lumea animală. Cine dă în ele cu laba sau cu gheara, trebuie să plătească.

Astăzi, Oleg Voronin se arată consternat de faptul că informaţia cu privire la cheltuielile sale a ajuns în presă. În loc să protesteze zgomotos, mai bine ar cădea pe gânduri. Se pare însă că odată cu prăbuşirea din jilţ a părintelui său, fiul a pierdut nu numai protecţia prezidenţială, ci şi instinctul autoconservării.

Din documentele publicate se vede că el este urmărit pe toate meridianele globului din ianuarie 2008. Cu alte cuvinte, încă din perioada când tata era, bine mersi, la guvernare. Ceea ce înseamnă că Oleg a fost filat nu de SIS, nu de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, acestea s-au pus în mişcarea abia în  a doua jumătate a anului 2009, ci de alte servicii de informaţii din afara ţării. Putem bănui doar de care.

Până una-alta, un lucru este cert. Oleg Voronin se află de peste doi ani de zile sub supraveghere strânsă. Viaţa şi afacerile sale sunt monitorizate în mai multe ţări ale lumii, din Germania până în Grecia, ceea ce reclamă cheltuieli uriaşe. O atare operaţiune de filaj total poate fi desfăşurată doar de o agenţie de investigaţie de talie internaţională. De Interpol, de exemplu.

De unde şi concluzia că Oleg Voronin, care iroseşte într-o zi mai mulţi bani decât rusul Abramovici, ucraineanul Ahmetov şi americanul Bill Gates, luaţi la un loc, înainte de a se întâlni cu procurorii moldoveni, a intrat în atenţia unor justiţiari internaţionali. Şi aceştia au avut grijă ca informaţia să ajungă în mass-media de la Chişinău. Au bătut şaua să se priceapă iapa. Restul sunt poveşti şi zeamă de varză cu pătrunjel.

Petru Bogatu
pentru Radio Vocea Basarabiei

Săptămâna trecută înconjurul globului a făcut ştirea, potrivit căreia România ar fi acceptat, miercuri, invitaţia Rusiei de a participa la realizarea proiectului South Stream. Cu toate că agenţiile mondiale, relatând evenimentul, nu au suflat o vorbă despre Republica Moldova, înţelegerea dintre români şi ruşi se pare că vizează direct Chişinăul.

DE CE MOSCOVA CURTEAZĂ BUCUREŞTIUL?

Reuters, The Wall Street Journal, alte medii occidentale care au comentat în aceste zile o posibilă conlucrare pe plan energetic între Moscova şi Bucureşti, converg spre concluzia că interesul celei dintâi este alimentat de un posibil abandon al Bulgariei. În urma victoriei dreptei în alegeri, Sofia devine tot mai reticentă faţă de expansiunea energetică a Kremlinului.

Pe de altă parte, ruşii insistă asupra faptului că, orice s-ar întâmpla, cooperarea cu România are pentru ei o semnificaţie strategică. Nu întâmplător, încă în 2009, premierul Vladimir Putin se pronunţa în favoarea unei noi rute pentru South Stream, alta decât cea din Bulgaria. O lună mai târziu, oferta Kremlinului poposea pe canale neoficiale la Bucureşti.

Este limpede că, dorind să rămână principalul jucător pe piaţa energetică europeană, Moscova încearcă să submineze gazoductul Nabucco. Iar pentru a-şi menţine primatul, ruşii nu se pot baza exclusiv pe Bulgaria. Ei au nevoie de trasee alternative pentru exportul gazelor. Unul dintre acestea, în viziunea lor, ar trebui să treacă prin România fără a anula coridorul de tranzit din Bulgaria. Tocmai de aceea, Kremlinul se dă acum de ceasul morţii să curteze Bucureştiul.

AŞII ROMÂNIEI ÎN JOCUL GEOSTRATEGIC CU RUSIA

Nu-i vorba însă doar de spectrul unei defecţiuni a Bulgariei de care s-ar teme Putin. Lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai este ceva la mijloc. Viitoarea conductă a Gazprom-ului, traversând România, ar descuraja o eventuală frondă a Ucrainei împotriva Rusiei. Ar da peste cap orice tentativă a Kievului de a paraliza exportul de gaze în Europa de Vest, fapt ce i-ar îngusta spaţiul de manevră politică în relaţiile cu Moscova.

Toate acestea, coroborate cu amplasarea scutului antirachetă, fortifică, bineînţeles, poziţia geostrategică a Bucureştiului. România pare să aibă tot mai mulţi aşi în mânecă în partida disputată cu Rusia şi, profitând de momentul favorabil, poate să-şi joace şansa cu mai multă siguranţă şi dexteritate decât altădată.

Atâta doar că pentru moment, potrivit experţilor internaţionali, Bucureştiul nu are nici un interes economic major să participe la proiectul South Stream. Nu au existat nici motivaţii politice de a coopera cu ruşii. Până nu demult, respingând orişice înţelegere separată cu Gazprom, România paria exclusiv pe Nabucco, un proiect care urmează, precum se ştie, să consolideze securitatea energetică a UE.

Ce se întâmplă acum? De ce Bucureştiul a întors placa şi lasă să se întrevadă că ar putea bate palma cu Moscova, chit că nu se alege cu dividende certe de pe urma proiectului South Stream?

PROIECTUL GAZPROM-LUI CONTRA „PROIECTULUI DE SUFLET”

Există o singură explicaţie plauzibilă a surprinzătoarei atitudini favorabile, luate de autorităţile române faţă de gazoductul rusesc. La orizont, îndărătul calculelor economice, se întrezăreşte o tranzacţie politică. Se pare că preşedintele Traian Băsescu acceptă proiectul South Sream pentru a-şi realiza ”proiectul de suflet ” care nu este altceva decât integrarea Republicii Moldova în UE şi evadarea ei definitivă din sfera de influenţă rusească.

Numai că România nu poate să acţioneze astăzi doar pe propria-i răspundere. Nabucco e un proiect comunitar cu un puternic suport politic american. Fidelitatea Bucureştiului faţă de realizarea acestuia este preţuită şi încurajată la Washington, dar şi în multe cancelarii vest-europene. În aceste condiţii, românii nu aveau cum să-şi permită un joc dublu care, dincolo de interesele politice, nu are niciun sens, întrucât implicarea lor în construirea gazoductului rusesc, după cum am arătat mai sus, nu este profitabilă.

Astfel, ciudatul în aparenţă răspuns pozitiv al Bucureştiului la invitaţia făcută de Moscova de a se antrena în realizarea proiectului South Sream nu poate fi scos din contextul parteneriatului strategic al României cu SUA. Ruşii se prefac doar contrariaţi de instalarea scutului anti-rachetă. În realitate, fiind informaţi din timp de preşedintele Barack Obama, ei erau la curent cu planurile Washingtonului.

Se vede că Moscova s-a resemnat cu accentuarea prezenţei militare americane în zonă, revendicând în replică un coridor energetic pe teritoriul României. Iar acesta, fireşte, nu va fi oferit de Bucureşti pe gratis. La mijloc pare să fie o combinaţie politică care nu-i exclus să aducă în ultimă instanţă Republica Moldova, singurul stat din spaţiul european al fostei URSS care nu are graniţă comună cu Rusia, sub umbrela sistemului de securitate occidental.

Motto:
Capitaliştii necontenit se pregătesc de război. Să învăţăm a împuşca, să învăţăm contragazul… Sîntem gata să apărăm obştea socialistă de năvălirea duşmanilor imperialişti. (Din culegerea MOLDOVA ROŞIE, carte de învăţământ pentru necărturari, Tiraspol 1932)

Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată

Grigore Vieru

——–

Autorităţile de la Chişinău promit că sârma ghimpată se va topi la primăvară. Gata, s-a terminat? Am scăpat? Nu vă faceţi iluzii. Va dispărea gardul de la Prut, dar va rămânea cel din cap.

Nostalgia GULAG-ului

Îmi povestea Sergiu Mocanu, care s-a numărat printre cei care au demolat la începutul anilor ”90 un fragment de sârmă ghimpată din sudul republicii, că unora dintre concetăţenii noştri, deşi au scandat atunci entuziasmaţi: “Jos hotarul de la Prut!”, bucuria le-a trecut repede în scârbă. Au început, nitam-nisam, a tânji după bariera de metal, ca ţiganii lui Vasile Alecsandri după nevolnicie.

După cum am putut remarca din reportajele recente de la TV, şi astăzi unii dintre locuitorii satelor de pe malul Prutului se arată uşor derutaţi de faptul că au rămas fără zidul din faţă care le îngrădea calea spre râu. Se tem, spun ei, ca nu cumva copiii lor să se ducă nesupravegheaţi la scăldat. Dacă ne-am lua după mintea lor, toate râurile din lume ar trebui izolate cu o reţea densă de sârmă ghimpată.

Scriitorii ruşi Aleksandr Soljeniţîn şi Varlaam Şalamov evocă drama unor ocnaşi sovieticii care, dărâmaţi de deznădejde, nu numai că s-au împăcat cu viaţa pe care o duceau în detenţie, ci şi au ajuns să-i adore atât pe torţionari, cât şi zidurile închisorilor sau lagărelor de concentrare în care zăceau. Este revoltător faptul că unii politicieni de la Chişinău, în loc să vindece acest sindrom al GULAG-ului, de care suferă încă o parte dintre conaţionalii noştri, îl întăresc şi chiar îl agravează prin fel de fel de declaraţii conjuncturiste. Vladimir Ţurcan, de exemplu, ca să intre, pesemne, în graţiile electoratului stăpânit încă de PCRM, se arată îngrijorat de demolarea grabnică a sârmei ghimpate de la Prut. Şi Serafim Urechean, în ciuda unei Europe fără graniţe interioare, vrea cu orice preţ tratat de frontieră cu România.

Stalin se screme, iar lor le vine

De altfel, toate speculaţiile anti-NATO sau critica politicianistă a lucrărilor de îndepărtare a sârmei ghimpate parcă sunt copiate din materialele Aghitpropului de la Balta care, prin 1932, într-o Carte pentru necărturari îndemna lumea să înveţe bine “a împuşca” pentru a apăra de “moşierii români şi burghezia internaţională cuceririle lui Octombrie”. Nostalgiile respingătoare după gardul de la Prut, etalate de Voronin şi compania, nu sunt altceva decât nişte icnituri ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ticuri ordinare ale războiului rece. Stalin, ca să-l parafrazăm pe Nae Ionescu, se screme, iar lor abia acum le vine.

Dacă vrea să nu-şi taie craca de sub picioare şi să nu nenorocească acest popor, clasa politică trebuie mai întâi să-şi scoată sârma ghimpată din propria ei minte. În caz contrar, stupidele şi criminalele războaie pentru “apărarea patriei”, precum cel declanşat recent de Voronin, nu vor înceta. Conflictele dintre generaţii sau cele provocate de intoleranţă şi românofobie se vor perpetua.

Căci, vorba profesorului Preobrajenski din romanul Inimă de câine de Mihail Bulgakov, ruina nu-i în ţară, ci în cap. La fel şi sârma ghimpată. Nu-i atât la hotar, cât în forul interior al celor spălaţi pe creier.

Monument din sârmă ghimpată topită

Mai în glumă, mai în serios, primul-ministru, Vlad Filat, a găsit un rost gardului de sârmă ghimpată. Stâlpii, spunea el pe un ton ironic, vor fi daţi primarilor pentru defoc. Oricum, munca de înlăturare a sârmei ghimpate, de bună seamă, abia începe. Scoaterea ei de la Prut este o acţiune promiţătoare, extrem de necesară, dar nu-i suficientă.

La finele anului trecut, cu ocazia manifestărilor prilejuite de cea de-a douăzecea aniversare de la căderea Zidului Berlinului, am văzut în capitala Germaniei fragmente ale acestuia. Ele sunt expuse în Muzeul RDG, dar şi pe nişte plăci comemorative, plasate pe străzile care separau acum două decenii oraşul în două. Şi la noi, vorba poetului Grigore Vieru, ca să nu mai zgârâie inimile oamenilor, sârma ghimpată trebuie să devină un artefact istoric. Să-şi ocupe locul printre exponatele muzeistice.

Numai transformată fiind dintr-o realitate crudă într-un vestigiu, sârma ghimpată va dispărea cu adevărat. Ziarista Antonina Sârbu îmi sugera deunăzi cum şi unde se poate realiza această idee. O Cruce a Suferinţelor Neamului, confecţionată din sârma topită, ar putea fi înălţată, în Chişinău, pe Bulevardul Grigore Vieru.

Poetul nostru naţional ne mărturisea că, în timp ce visul unora a fost să ajungă în cosmos, el a visat întreaga viaţă să treacă Prutul. Gardul de sârmă ghimpată, scria Grigore Vieru, ”trece prin grădina noastră”. Astfel, memoria naţională, sublimată într-un Monument, ne va aminti că Basarabia, copilul „înfăşurat în sârmă ghimpată”, a crescut şi s-a eliberat.

Ca Europa să fie nu doar o sumă a 27 de ţări, ci şi o putere, toate naţiunile ei trebuie să-şi conştientizeze identitatea, scrie savantul german Matthias Buth. Nu doar cea politică, ci înainte de toate cea culturală. Cu alte cuvinte, zice reputatul cercetător şi scriitor, naţiunile europene urmează să se bazeze pe un câmp spiritual şi un ţinut lingvistic distinct.

De bună seamă, fără un spaţiu cultural comun, un stat îşi pierde raţiunea de a fi. Iată de ce respectarea articolul 11 din Codul Audiovizualului care impune promovarea limbii oficiale, precum şi faptul că, din anul 2010, 80 la sută din totalul programelor difuzate urmează să fie proprii, autohtone sau de producţie europeană, nu este o problemă a breslei jurnalistice, ci o chestiune de interes naţional.

Altfel nici nu poate fi. Fără limbă şi patrimoniul naţional românesc, Republica Moldova va rămâne doar un teritoriu. Nimic mai mult. Nu se va constitui niciodată într-o comunitate politică vie care ar gravita în jurul unor interese generale.

Ca statul să existe, acesta urmează să fie clădit pe un fundament cultural românesc. Pe respectul faţă de înaintaşi. Pe un stoc de sentimente istorice. Pe arta naţională. Pe opera scriitorilor care ne-au desăvârşit şi ne-au modernizat limba. În caz contrar, suprastructura politică, oricâte succese economice s-ar înregistra în viitor, se va nărui lamentabil precum un castel din cărţi de joc. Un exemplu elocvent este Belgia. În ciuda unui PIB de invidiat, ţară crapă, întrucât nu s-a reuşit o convergenţă a identităţilor culturale care au stat la baza proiectului politic.

Nu este vorba, fireşte de neglijarea minorităţilor naţionale de la noi. Sau de îngustarea spaţiului de circulaţie a limbii ruse, după cum interpretează unii acţiunile întreprinse de autorităţi pentru a asigura, de exemplu, traducerea sau subtitrarea în română a filmelor importate. Altfel se pune problema.

E nevoie de repunerea în drepturi a limbii române, desconsiderate şi marginalizate în ultimii ani şi în instituţiile statului, şi în cercurile de afaceri, şi în comunicarea publică. Republica Moldova, oricât de multicoloră ar fi sub aspect naţional şi lingvistic, oricât de bogat şi variat i-ar fi conţinutul ei etnografic, trebuie să îmbrace o formă culturală. Şi aceasta nu poate fi alta decât cea românească. Germana, de exemplu, cu milioane de cetăţeni arabi şi turci, are, totuşi, osatură germană. La fel şi Spania, Portugalia sau Franţa.

Tocmai acest lucru nu-l înţeleg, din păcate, unii analişti sau ziarişti din presa de limba rusă care tratează cu destulă suficienţă şi suspiciune orişice tentativă de protejare a limbii române pe diverse planuri: în şcoală, pe piaţa mediatică, în domeniul publicităţii sau în cel al prestărilor de servicii. Şi mai grav este faptul că unii din afară, fără să ne cunoască istoria, fără să dovedească cel puţin un elementar respect faţă de istoria naţională, încep să-şi dea cu părerea în presă asupra identităţii noastre, să facă glume idioate pe seama românităţii moldovenilor, să ne înveţe cine suntem. Mediile de la Moscova, în special Nezavisimaia Gazeta, Kommersant, Pervâi Kanal, site-ul Newsru.com, sunt pline de atare derapaje şovine.

Din nefericire, nu doar posturile străine de radio şi TV care emit în Republica Moldova, ci şi multe dintre cele locale tratează limba română ori de sus, ori ca pe o corvoadă. Ca pe o povară în care dau cu piciorul ori de câte ori au ocazia. De unde şi o exprimare pocită şi în buletinele de ştiri, şi în spoturile publicitare de la radio şi TV.

Deunăzi, într-un articol inserat pe blog, îndemnam confraţii de condei din presa de limbă rusă, să nu ne schimonosească şi să ne rusifice numele. Au urmat ecouri pozitive. Am fost căutat telefonic, mi s-au trimis mesaje pe forum sau prin poşta telefonică. Culmea neobrăzării este însă faptul că teritoriul lingvistic naţional este violat în cel mai vulgar mod cu putinţă nu doar de unii radiodifuzori privaţi, ci şi de televiziunea publică.

Mesagerul de la ora 19.00, cu o încrâncenare demnă de o cază mai bună, nu conteneşte să ne poreclească cum îi vine la gură şi de acum încolo. În emisiunile de la începutul săptămânii curente, bunăoară, am auzit din nou vorbindu-se cu nonşalanţă despre Iurii Leancă, Vitalii Cojocaru, Anatolii Şalaru etc.

Opriţi-vă domnilor! Dumeriţi-vă şi haideţi să ne respectăm reciproc. Căci fără un liant lingvistic şi cultural românesc, ca suport al naţiunii politice, Republica Moldova îşi pierde orişice punct de sprijin. Nu ne leagă nimic. Ne transformăm într-un peron prăpădit, unde ne-am întâlnit întâmplător la o răscruce de drumuri istorice.

Petru Bogatu

pentru Radio Vocea Basarabiei

În realitatea imediată miroase încă a criză. Nu numai în economie. Nu doar pe piaţa de capital sau în buzunarele oamenilor. E o recesiune crâncenă şi în sport. Nu degeaba Jocurile Olimpice de iarnă au păşit cu stângul. Fotbalul nu-i o excepţie. Suferă şi el cumplit. Mai cu seamă, cel din estul şi centrul Europei. În special, cel din Liga 1 a României. Şi nu în ultimul rând, Rapid Bucureşti.
Nevoia de a fi Rapid
Or, situaţiile de criza, precum se ştie, cer soluţii de criză. Potrivit unui  proverb englezesc, în timpuri disperate  se impun măsuri disperate ( desperate times call for desperate measures). La strâmtoare, trebuie s-o iei repede. Să te mişti iute. Să reacţionezi rapid. Când îţi arde casa sau ţi se năruie afacerea, nu ai timp să stai la taclale. E nevoie de perspicacitate. De o avansată viteză de gândire. De ritm susţinut. De acţiuni prompte.
Însă nu toate”măsurile disperate” întreprinse pe timp de criză sunt bune. Unele se dovedesc pripite şi nu fac decât să complice şi mai mult lucrurile. Totuşi, anume vremurile grele favorizează debarasarea de erorile şi prejudecăţile trecutului. Accelerează progresul. Grăbesc schimbările pozitive. Generează idei viguroase. Descoperă oportunităţi originale.
În toiul calamităţilor economice, când planeta se scufundă, vorba lui George Copos, Fotbal Club Rapid Bucureşti a stat strâmb şi a judecat drept. A intuit că pentru a depăşi criza dezlănţuită în plină eră electronică, nu-i destul să se asocieze exclusiv cu atelierele Griviţa şi cu trenul accelerat din societatea industrială. Materia este perisabilă şi nu rezistă. A înţeles că trebuie să se conecteze la circuitele şi fluxurile informaţionale rapide. Să se gândească nu doar la gheşeftul imediat, ci şi la suflet. Să-şi facă procese de conştiinţă. Să reseteze, mai pe şleau vorbind, spiritul alb-vişiniu.
Miza pe dragoste
Constrâns de vicisitudinile crizei, Rapid a pariat pe o miză verificată încă din timpuri ancestrale, dar uitată astăzi cu desăvârşire. S-a bazat pe dragostea despre care Sfântul Augustin spunea ca dacă nu e, nimic nu e. Pe ataşamentul dezinteresat faţă de una dintre cele mai vechi şi mai iubite echipe din ţară. Pe filozofia unui club care de la 1923 încoace se simte acasă peste tot în România.
Ca rezultat, în această iarnă, Rapid, de altfel, ca şi oricare altă echipă din Liga 1, nu a cumpărat vedete scumpe de pe aiurea. Dar spre deosebire de celelalte formaţii, nu a adus nici moşnegi second-hand a căror stea fotbalistică a apus încă în mileniul trecut. Nici mercenari obosiţi şi cu orgoliile rănite pe toate meridianele globului. Giuleştiul s-a întărit cu fotbalişti tineri sau consacraţi pe care îi leagă o singură calitate excepţională. Cu toţii sunt rapidişti pur-sânge.
Cel dintâi a fost portarul Mircea Bornescu. Jucătorul a abandonat Craiova pentru a veni sub Podul Grant. S-a antrenat câteva luni prin parcuri numai pentru a ajunge la echipa sa de suflet cu care ţine din copilărie. A plătit şi bani din propriul buzunar pentru a îmbrăca tricoul alb-vişiniu.
Apoi a venit Ilie Iordache, unul dintre cei mai tehnici mijlocaşi români. El a renunţat la AEK pentru a juca la echipa feroviară. Cu o bogată imaginaţie şi multă creativitate, acesta are capacitatea să aducă în Giuleşti un plus de splendoare şi spectacol.
În fine, la Rapid a revenit internaţionalul Cristian Săpunaru de la Porto. Avea oferte mult mai generoase de la Steaua şi Vaslui. A ales însă Giuleştiul, spunând că în România va juca doar la echipa de sub Podul Grant. Şi nici nu-i de mirare. Săpunaru, unul dintre puţinii români care confirmă în ultimii ani la marele cluburi europene, nu ascundea nici când juca la Naţional, că este un rapidist convins.

La cei trei se adaugă Lucian Răduţă, Cătălin Păun, Alexandru Ioniţă, Andrei Creţu, Cătălin Straton, Andrei Tene, Virgil Drăghia, Doru Bratu şi Alexandru Coman. Nu mai puţin de nouă fotbalişti tineri din pepiniera Rapidului vor face parte din lotul care îşi propune să atace titlul în returul acestei ediţii de campionat.
Legendele Giuleştiului
Nimeni nu va pune mâna-n foc astăzi, desigur, că echipa antrenată de Nicolae Manea şi Ciprian Panait îşi va atinge obiectivul. Tot aşa nimeni nu poate garanta că, depăşind criza şi eventual îmbogăţându-se, Giuleştiul, după uzanţele acestui veac secularizat, nu se va închina din nou, ca mulţi alţii, viţelului de aur.
Orice ar fi însă, echipa feroviară a amintit că dacă n-ai suflet, degeaba ai bani. Acest adevăr absolut este ignorat atâta timp cât lumea e copleşită de mirajul profitului. El iese însă implacabil la iveală în momentul când chilipirurile se împuţinează.
Aşa fiind, soluţia anticriză a Rapidului va intra în istoria fotbalului românesc. Oricum ai da, legenda alb-vişinie este completată astăzi cu o nouă şi frumoasă poveste de dragoste.

Se creează impresia că anunţul despre amplasarea unor elemente anti-rachetă pe teritoriul României a prins Chişinăul pe nepusă masă. Comuniştii le caută ruşilor în coarne, deşi riscă să fie prinşi în ele şi ridicaţi peste garduri, dovedind astfel că nu ştiu pe ce lume se află. Până şi puterea democratică pare să fie depăşită de evenimente.

Se redefineşte geostrategia regiunii

Ministerul de Externe al Republicii Moldova a luat apă-n gură. Tace AIE. Marian Lupu însă, pe propria-i răspundere, se arată nedumerit că Bucureştiul nu s-a consultat cu oficialităţile moldovene înainte de-a decide să-i găzduiască pe americani. Doar Mihai Ghimpu pune degetul pe rană, declarând că îngrijorarea unora în legătură cu desfăşurarea dincolo de Prut a sistemului antirachetă este o ipocrizie în condiţiile în care trupele ruse rămân dislocate pe malul Nistrului.

Ceea ce multora astăzi le scapă este faptul că la ora actuală în jurul Republicii Moldova are loc, aşa cum afirma deunăzi Serghei Markov, directorul Institutului pentru Studii Politice din Moscova, o redefinire a geostrategiei regionale. Chişinăul este prins la mijlocul unui extrem de complex joc al marilor puteri.

Deocamdată nu se cunosc toate detaliile avansării SUA în România. Totuşi modul în care a reacţionat Kremlinul la înţelegerile din culise între Washington şi Bucureşti ni se par lămuritoare în multe privinţe.

Cum se explică reacţia temperată a Moscovei?

În primul rând, trebuie spus că replica Moscovei, deşi negativă, s-a dovedit a fi uimitor de temperată. Ruşii au lăsat să se întrevadă că nu au nimic de reproşat Romăniei şi le vor cere socoteală doar Statelor Unite. Totuşi, cu toate că pare preocupat de gestul Washintonului, Kremlinul nu forţează nota şi deocamdată nu ridică tonul la americani.

În al doilea rând, în ciuda constituirii, de fapt, a unui parteneriat strategic între SUA şi România, Rusia se arată dispusă să amelioreze rapid relaţiile economice cu Bucureştiul. Pe plan energetic, se întrezăreşte o cooperare fără precedent între cele două ţări. Deja după ce Băsescu anunţase dislocarea elementelor antirachetă din scutul american, preşedintele Companiei Gazprom a declarat ca viitoarea conducta South Stream n-ar trebui sa ocolească România.

În al treilea rând, Rusia a adoptat o poziţie circumspectă, dar în acelaşi timp, destul de clamă faţă de o posibilă implicare a Republicii Moldova în operaţiunile din Afganistan. Şi în genere, Moscova, deşi nu priveşte cu ochi buni schimbarea de la Chişinău, dă dovadă de o pacienţă neaşteptată.

În al patrulea rând, implementarea proiectului de scut antirachetă în România se suprapune cu avansurile generase pe care le-a făcut Republicii Moldova secretarul de Stat american în cursul vizitei la Washington a premierului Vlad Filat. Hillary Clinton a vorbit în premieră absolută despre un probabil parteneriat între cele două state, dar şi despre o cooperare mai strânsă cu NATO.

În fine, dar nu şi în ultimul rând, anunţul că România a acceptat invitaţia preşedintelui american Barack Obama de a participa la dezvoltarea sistemului antirachetă coincide practic în timp cu vizita simptomatică a omologului său român la Chişinăul. Aici liderul de la Bucureşti a dat  lovitura, sugerând că ar avea un proiect de integrare economica rapidă a Republicii Moldova si de împingere forţata a acesteia spre UE.

Asul româno-american pentru Rusia

De unde şi senzaţia că atât Washingtonul, cât  şi Bucureştiul au în mână asul care nu poate fi refuzat de Moscova. SUA şi România, aşa cum arătam în unul dintre editoriale anterioare, interpretează acum în voie un tango diplomatic şi politico-militar în întâmpinarea unei renunţări a Ucrainei de a adera la NATO. Acesta pare să fie preţul care a înduplecat Rusia să se resemneze.
Dar şi Bucureştiul, neîndoielnic, va fi răsplătit pentru găzduirea scutului. Va fi extinsă mai întîi de toate marja lui de manevră la graniţa răsăriteană. Cu alte cuvinte, România nu va fi lăsată, bineînţeles, să aibă o linie de front la Prut, după cum meneşte aiurea Voronin. Din contra. Frontiera geostrategică va fi împinsă cât mai departe cu putinţă spre est. Astfel, prin consolidarea tandemului Washington-Bucureşti, Republica Moldova, volens-nolens, va fi încorporată în spaţiul de securitate euroatlantic.
Tocmai de aceea Băsescu joacă tare. Favorizează acordarea cetăţeniei române şi dă de înţeles că Bucureştiul vrea sa se implice in dezvoltarea Basarabiei mai mult decât a făcut-o vreodată in perioada post-decembristă. Nu este întâmplător faptul că şi SUA, şi UE se mobilizează exemplar pentru a aduce îla Chişinău mai multa democraţie, mai multa justiţie, mai multă presă liberă şi mai multi bani.
Metaforic vorbind, la banchetul care marchează amiciţia dintre SUA şi România, în  calitatea ei de rudă apropiată a celei din urmă, este invitată la masă şi Republica Moldova. E încurajată să intre în joc.

Recent, pe site-ul AVA. MD a apărut, în limba rusă, comentariul “Primele fisuri în fundamentul statului moldovenesc “, semnat de Bogdan Ţârdea. Nu vom stărui asupra conţinutului, mesajului sau stilisticii acestui articol discutabil. Ne vom referi doar la un aspect aparent insignifiant, dar în realitate extrem de relevant care trădează un anumit gen de exclusivism velicorus. Este vorba despre transcrierea numelor de persoane.

Astfel, în articolul cu pricina poetul Grigore Vieru este numit Grigorii Vieru (Григорий Виерy), iar ministrul de Externe Iurie Leancă devine Iurii Leancă (Юрий Лянкэ). Nu-i exclus ca autorul  să nu fi fost rău intenţionat. Dar şi cel care îl numeşte “negru” pe un afro-american nu-şi propune, probabil, să-l insulte. Atâta doar că, printr-o atare exprimare, cu voie sau fără voie, dovedeşte emfază şi lipsă de respect. Cu alte cuvinte, procedează ca un rasist ordinar.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre persoanele care ne schimonosesc numele. S-ar putea ca ele să nu aibă nimic împotriva noastră. Numai că, vrând-nevrând, scuipă pe ce avem mai scump. Pe identitatea naţională. Pe dreptul de a ne numi în conformitate cu tradiţia şi în spiritul limbii materne. Altfel spus, oricine ne deformează numele, se comportă ca un şovinist ordinar.

E vorba de antroponimia românească. De o chestiune delicată ce ţine de sentimentele personale, dar şi de cele naţionale. Cu părere de rău, nu numai străinii, ci şi unii colegi de breaslă, redând în mass-media de la Chişinău numele de botez sau cele de familie, îşi permit să le interpreteze în cel mai grosolan mod cu putinţă. Le stâlcesc cum le vine la gură, creând astfel impresia că intră cu picioarele în intimitatea oamenilor.

Numele de persoane nu se traduc dintr-o limbă în alta. Asta să fie clar! Adaptarea lor forţată la modelul onomastic rusesc a fost impusă abuziv sub regimul ţarist sau cel sovietic şi făcea parte din politica panslavistă de asimilare şi deznaţionalizare a popoarelor colonizate.

Îmi povestea maestrul Valentin Mândâcanu cum a trebuit să lupte vreo şapte ani de zile ca să-i redea fiului său numele de botez Emil, întrucât birocraţii considerau că acesta trebuie să fie Emilian. Există documente istorice care atestă că încă sub ocupaţia ţaristă în multe sate din Basarabia toţi locuitorii cu nume de familie româneşti se pomeneau peste noapte cu altele ruseşti sau ucrainene. Moraru devenea Melnic, Negru - Ciornâi etc. Din nefericire, atare practici, fără amploarea de altădată, nu au fost abandonate definitiv nici până astăzi.

Persistă încă o sumedenie de recidive regretabile. Presa din Federaţia Rusă, de exemplu, nu conteneşte să scrie şi acum Gheorghii Ghimpu, Vasilii Tarlev, Serghei Mocanu, Aleksandr Tanase, Dmitrii Diacov etc. Exemplul ei este urmat de publicaţiile, posturile de radio şi canalele TV de limbă rusă din Republica Moldova. Iată doar câteva nume spicuite de pe portalul AVA.MD: Valerii Lazar, Dmitrii Braghiş, Anatolii Ţaranu etc. Totodată, pe acelaşi site scrie Gregory Peck, Nataly Portman, George Bush.

De ce, stimaţi, colegi, nu aţi tradus în ruseşte şi numele actorului american Gregory Peck? De ce lui i-aţi permis să rămână Gregory, aşa cum l-au botezat părinţii, iar poetului nostru naţional i-aţi refuzat acest drept, obligându-l să devină Grigorii Vieru? De ce şi lui Bush nu-i preschimbaţi prenumele în Gheorghii, că ar fi mai pe înţelesul cititorului rus, nu-i aşa? Nu atentaţi la numele englezilor, francezilor şi germanilor, dar nu vă sinchisiţi deloc să le strâmbaţi pe cele ale moldovenilor. Oare nu pentru că-i trataţi ca pe nişte “naţmeni”, după cum erau ei porecliţi în URSS?

Nu vrem să ni se pocească numele, chit că vouă vă pare poate că în limba voastră ele sună mai bine. Nu le trunchiaţi pe ale noastre aşa cum şi noi nu le trunchiem pe ale voastre.

Presa de limba română nu scrie Dumitru Medvedev. Sau Valeriu Kuzmin. Ar ajunge de râsul curcilor oricine l-ar numi Iurie Lujkov pe primarul Moscovei sau Valeriu Gazzaev pe antrenorul echipei Dinamo Kiev. Unui ziarist de la Jurnal, Timpul sau Ziarul de Gardă nici prin cap nu i-ar trece să traducă în română numele unor personalităţi de la Moscova sau  unor cetăţeni ai Republicii Moldova care se identifică drept etnici ruşi. Ar fi ridicol dacă, de bună seamă, crainicul de la ProTV sau de la Radio Vocea Basarabiei l-ar numi pe ministrul rus de Externe Sergiu Lavrov sau pe şeful Companiei Rosnano Anatol Ciubais. În presa de limbă română de la Chiţinău nimeni nu-l obligă pe Valerii Klimenko să fie Valeriu Climencu.

Vă rugăm, stimaţi confraţi de condei din presa de limbă rusă, să ne răspundeţi cu aceeaşi monedă şi să nu ne sluţiţi numele. Nu vă cerem mult. Nu trebuie decât să daţi dovadă de bun simţ. Atât.

Petru Bogatu

Pentru Radio Vocea Basarabiei

Numarul de vizualizari: 189

Alegerile prezidenţiale s-au consumat, dar dihotomia Est-Vest n-a fost depăşită. Candidaţii care s-au înfruntat în cel de-al doilea tur de scrutin continuă să reprezinte cele două feţe, aparent ireconciliabile, ale Ucrainei.

Două ipostaze în una

Pe de o parte, fizionomia crispată şi ţeapănă a ursuzului Victor Ianukovici, a cărui gură mai mult se chinuie decât vorbeşte. Într-un cuvânt din trei litere liderul Partidului Regiunilor face patru erori. Deunăzi, văzându-se constrâns să vorbească la o adunare electorală despre marele scriitor rus A.P. Cehov, a greşit de două ori. Mai întâi, a zis că-i poet.

Mai apoi, a declarat că-i mare poet ucrainean.

Pe de altă parte, chipul angelic de furie blondă al Iuliei Timoşenko. Stilată, rafinată şi în acelaşi timp energică, abilă şi autoritară, a conferit politicii ucrainene farmecul unor rivalităţi pe cat de pasionate, pe atât de descătuşate. Vine să ilustreze acest fapt escapada din ziua votării a patru fete care au manifestat topless contra lui Ianukovici, adică fără sutien şi dezbrăcate până la brâu. Premierul, cu toate că, probabil, a pierdut, va rămâne un jucător puternic, o figură exponenţială pe scena politică de la Kiev.

Totuşi, în ciuda diferenţelor accentuate de ordin estetic, intelectual şi politic, între cei doi candidaţi nu trece vreo prăpastie imposibil de tranşat, după cum poate să pară, pesemne, la prima vedere. Competiţia lor, în mod normal, deşi provoacă fisuri, nu riscă să desfacă în două statul ucrainean.
Revoluţia oranj a încremenit în proiect

Borges şi-a închipuit odată o povestire fantastică despre o înverşunată războire dintre un teolog şi un eretic. Cel dintâi luptă cu cel de-al doilea, îl biruie, îl denunţă, îl arde pe rug. Ajuns în Cer, descoperă însă că pentru Dumnezeu teologul şi ereticul alcătuiesc o singură persoană.

Nu insinuăm că aspiranţii la preşedinţia Ucrainei ar fi două ipostaze ale aceluiaşi curs politic. Fără a impune această simplificare, vom stărui asupra faptului că extremele de altădată, Timoşenko şi Ianukovici, s-au apropiat în multe privinţe atât de mult încât sub aspect practic încep să se atingă. De aceea, victoria unuia dintre ei nu are cum să conducă la o răsturnare spectaculoasă. Acest fapt dovedeşte că, deşi-i divizată, iar personalitatea ei încă se dedublează între Est şi Vest, ţara are o conştiinţă de sine care, întremându-se treptat, îi va permite să-şi identifice adevăratele, şi nu falsele interese naţionale.

Altminteri zicând, Ucraina nu mai este Rusia, vorba lui Kucima, chiar dacă la rangul de şef al statului a fost ridicat un politician pretins filorus. Ţara nu poate renunţa la independenţă şi nu are cum să revină la statutul de odinioară de soră mai mică a fratelui mai mare din Răsărit. Asta e jumătatea plină a paharului.
Concomitent însă Ucraina, din cauza unor confruntări oarbe, sterile şi cu tentă adesea meschină, a pierdut practic cinci ani de zile. Revoluţia oranj nu a eşuat, ci a încremenit în proiect în momentul când libertatea nu a putut fi coroborată cu pragmatism şi solidaritate naţională, două ingrediente indispensabile, fără de care democraţia degenerează în haos.

Asta e jumătatea goală a paharului.

De ce l-au ucis pe Gongadze? De ce l-au otrăvit pe Iuşcenko?

De unde şi impresia că Ucraina, între alegerile din 2004 şi cele din 2010, a bătut apa-n piuă să aleagă untul. I-au tăiat capul jurnalistului Gongadze. L-au otrăvit pe politicianul Iuşcenko. Degeaba au riscat unii. Fără noimă au suferit alţii. Ultimii cinci ani şi ceva s-au constituit într-o paranteză în istoria ţării. Iată de ce Ianukovici se va vedea silit să pună punct şi s-o ia de la capăt.

Ucraina se va mişca înainte, chit că dintr-un punct inhibat. În aceste condiţii, cale de întors nu-i. O revenire la trecutul autoritarist nu este posibilă. Presa independentă şi mecanismul concurenţial din politică şi economie, de bine rău, funcţionează. Şi acesta e un antidot în calea unui recul asemenea celui realizat de Vladimir Putin în Federaţia Rusă. Dacă, de exemplu, va forţa nota şi va încerca să creeze şi la Kiev o verticală a puterii de genul celei de la Moscova,

Ianukovici va dezmembra ţara. Ucraina va fi democratică sau nu va fi deloc.

Oricine va căuta să pună capacul, va provoca o explozie separatistă.
Nimeni nu-şi poate permite să strângă şurubul pentru o eventuală rusificare sau o reorientare forţată şi brutală spre Kremlin fără riscul de a pierde vestul sau chiar şi centrul Ucrainei.

În aceste condiţii, pentru Kiev nu există un alt colac de salvare în afara democraţiei. Dacă va avea o societate deschisă, ţara va rămâne întreagă şi va alege Europa. Cetăţenii liberi vor opta prin forţa lucrurilor pentru vectorul occidental. Dacă nu, înseamnă că n-a fost să fie, şi Ucraina, în formula sa actuală, va dispărea de pe hartă.

Declaraţiile secretarului de stat american, potrivit cărora Vlad Filat ar fi cel dintâi prim-ministru moldovean ales în urma sufragiului popular, au stârnit într-un anumit soi de presă o furtună într-un pahar cu apă. Mult zgomot pentru nimic.

Premieră absolută

Doamnei Hillary Clinton i se impută câte-n lună şi-n soare. Că nu ar cunoaşte realităţile moldoveneşti. Că nu s-ar fi documentat bine. Este suspectată că ar fi confundat sistemul parlamentar din Republica Moldova cu cel prezidenţial din SUA. Sau uzanţele electorale de la noi cu cele din Israel. Şi aşa mai departe.

În realitate, criticii lui Clinton degeaba au deschis gura. Dacă tăceau, filozofi rămâneau. Cum însă n-au ştiut să-şi ţină limba după dinţi, au dat cu oiştea-n gard în cel mai lamentabil mod cu putinţă.

Vlad Filat este într-adevăr primul politician moldovean care a obţinut postul de şef al Guvernului în urma victoriei muncite în alegerile legislative. E o premieră absolută pentru Republica Moldova. Nimeni până la el, de la 1991 încoace, nu a devenit premier datorită performanţelor sale electorale.

Potrivit Constituţiei în vigoare, Republica Moldova e o democraţie parlamentară. Aidoma Germaniei, Italiei sau Israelului. Sub un atare regim politic, prim-ministru este desemnat, de regulă, liderul partidului sau coaliţiei de guvernământ care şi-a asigurat, în urma scrutinului, o majoritate parlamentară. Însă acest principiu nu a fost niciodată respectat la noi. În ultimele aproape două decenii, şef al Cabinetului de Miniştri era numit sau vreun favorit al preşedintelui republicii, sau vreun birocrat sprijinit de anumite grupuri de interese.

Premierul, băiatul de mingi al preşedintelui

Cei dintâi doi premieri, Valeriu Muravschi şi Andrei Sangheli, de exemplu, nu au venit la putere în fruntea vreunui partid care ar fi învins în alegeri. Ambii au fost desemnaţi de Mircea Snegur în virtutea unor jocuri de culise. Se ştie, bunăoară, că iniţial postul de premier i s-a promis lui Mircea Rusu. Însă, în urma unor combinaţii oculte, în jilţul de şef al Guvernului s-a instalat Sangheli. Şi Ion Ciubuc a fost impus cu de-a sila Alianţei pentru Democraţie şi Reforme de preşedintele Petru Lucinschi. Ulterior, ce-i drept, ADR l-a promovat pe Ion Sturza, dar acesta era pe-atunci un tehnocrat, nu un politician de frunte al coaliţiei de guvernământ.

După venirea PCRM la putere, în 2001, Vladimir Voronin a dat cu piciorul şansei de a fi el cel dintâi premier ales de popor. A preferat să preia funcţia de şef al statului, deşi prerogativele preşedintelui în Republica Moldova, mai cu seamă după amendamentele constituţionale de la finele deceniului trecut, sunt mai restrânse decât cele ale Executivului.

Tocmai de aceea, liderul comunist a guvernat prin abuz de putere, adjudecându-şi atribuţii care nu erau prevăzute de legislaţia în vigoare. În funcţia de prim-ministru, în schimb, l-a numit, după bunul său plac, pe cvasianonimul Vasile Tarlev care nu a avut niciun merit în alegerile din 2001. Şi nici Greceanâi, promovată în fruntea Guvernului în 2008, nu şi-a câştigat postul în fruntea listei PCRM.

Nu e de mirare că fostele guvernări au devalorizat instituţia primului ministru. Şeful Guvernului a fost transformat într-un băiat de mingi al preşedintelui republicii, fapt care nu avea cum să nu afecteze procesul decizional la nivel înalt.

Premierul cel dintâi

Situaţia s-a schimbat numai în 2009. Vlad Filat a fost liderul partidului cu cele mai multe mandate dintre formaţiunile care au constituit noua majoritate parlamentară în urma alegerilor anticipate din 29 iulie. În aceste condiţii, numirea sa în funcţia de premier a fost logică şi conformă cu tabietul parlamentarismului.

Ca şeful Guvernului să nu devină o marionetă în fruntea unui cabinet slab, el trebuie să aibă un puternic sprijin politic. Tocmai de aceea, bunăoară, subsemnatul s-a pronunţat, după scrutinul din iulie, pentru numirea lui Vlad Filat în postul de premier.

Nu degeaba în Europa guvernele sunt conduse la ora actuală de Angela Merkel, Silvio Berlusconi, Gordon Brown sau Jose Luis Zapatero. Toţi ei sunt liderii unor partide care, învingând în alegeri, şi-au asigurat o majoritate parlamentară confortabilă. În Israel, Benjamin Netanyahu, liderul partidului conservator Likud, ca şi Vlad Filat, n-a câştigat de unul singur scrutinul. El a reuşit, totuşi, să creeze o coaliţie de guvernământ cu alte câteva formaţiuni de dreapta. Şi, în consecinţă, a format guvernul în detrimentul lui Tzipi Livni, deşi partidul acesteia din urmă Kadima a terminat alegerile practic la egalitate de puncte cu Likud.

Există, desigur, şi situaţii, când într-o republică parlamentară premier devine un expert sau un politician din eşalonul secund al partidului. Dar acestea sunt excepţii care întăresc regula.

Astfel, prin desemnarea în fruntea Guvernului a unui lider politic emanat de votul poporului, AIE înscrie, în sfârşit, Republica Moldova în tradiţia parlamentară europeană. Oricum ai da, Hillary Clinton are dreptate. Iar criticii ei trebuie să pună mâna pe carte.