Petru Bogatu

Înţelepţii învaţă din greşelile altora, ceilalţi din ale lor. Guvernarea AIE are acum mai multe oportunităţi ca oricând să fie deşteaptă. Regimul Voronin de-a lungul ultimilor opt ani a comis cu nemiluita erori atât de grosolane şi monstruoase, încât actualei puteri nu-i rămâne altceva decât să le ocolească sau să procedeze exact invers pentru a trece în ochii lumii drept inteligentă şi rezonabilă.

DEFICITUL DE COMUNICARE
Deşi a debutat cu dreptul şi a resetat, de fapt, relaţiile cu România, SUA şi UE, aducând ţara pe linia de plutire şi salvând-o de falimentul care plana asupra ei, de la un timp încoace noua administraţie democratică păcătuieşte, totuşi, uneori prin neglijenţă sau suficienţă. Mai mult chiar. Dă semne de rătăcire, călcând adesea imprudent pe urmele fostei guvernări.

Să greşeşti e omeneşte, desigur, vorba retorului Seneca. Dar numai până la un punct. E inadmisibilă, bunăoară, eroarea în urma căreia rişti să intri cu automobilul în zid sau într-un stâlp de telegraf.

Nu afirm în niciun caz, bineînţeles, că AIE este pe cale să piardă controlul volanului şi să răstoarne întreaga maşinărie de stat. Totuşi, judecând după cum se şofează astăzi în vârful piramidei, nu sunt deloc excluse accidente politice periculoase. Vom stărui asupra a două din cele câteva gafe monumentale, făcute de democraţi, care pot degenera, în ultimă instanţă, într-un eşec politic fatal.

Prima dintre ele este un acut şi deja enervant deficit de comunicare pe care deocamdată nu-i în stare să-l depăţească nici preşedinţia, nici guvernul, şi nici formaţiunile de guvernământ. Şi aceasta în ciuda faptului că Mihai Ghimpu, Vlad Filat, Marian Lupu, alţi fruntaşi ai coaliţiei democratice par să-şi dea bine seama de rolul mass-media şi de semnificaţia unui dialog continuu al puterii politice cu populaţia. În orice caz, şi preşedintele interimar, şi premierul şi unii deputaţi participă la dezbateri televizate, nu ezită să facă băi de mulţime. Atâta doar că toate aceste ieşiri publice sunt marcate de o exprimare incidentală şi de o tentă de paradă.

Să luăm tapajul iscat în jurul mult aşteptatelor permise pentru micul trafic de frontieră. Un lucru bun care urmează să dezvolte legăturile dintre oamenii de pe ambele maluri ale Prutului se împiedică în birocraţie şi în informarea proastă a cetăţenilor. Tot mai multă lume, constrânsă să piardă timpul şi nervii, făcând cozi sau un drum degeaba, se arată deziluzionată şi chiar exasperată. Şi de vină nu este atât calitatea documentului semnat sau procedura greoaie, cât faptul că diferite aspecte ale problemei nu au fost în prealabil lămurite şi nuanţate suficient de autorităţi.

Oricum ai da, capacitatea oficialităţilor politice de a comunica lasă mult de dorit, chit că premierul Vlad Filat susţinea luni la Jurnal TV că în această privinţă totul este o.k. Sunt desecretizate, de exemplu, informaţiile tăinuite abuziv de comunişti, dar nici guvernarea democratică nu dă dovadă de suficientă transparenţă şi deschidere.

La cel mai înalt nivel nu există încă un sistem bine pus la punct de comunicare publică. Lipsesc, în fond, briefingurile săptămânale. Nici până astăzi nu a fost instituţionalizată funcţia purtătorului de cuvânt la Parlament, Preşedinţie, Guvern şi Ministerul de Externe. De aceea, de cele mai multe ori puterea reacţionează cu întârziere la evenimentele capitale care impun o replică oficială imediată. În consecinţă, informaţia furnizată sau poziţia adoptată de autorităţi este sporadică şi ridică semne de întrebare, generând multă confuzie şi lăsând loc de interpretări.

GAURA MICĂ RĂSTOARNĂ CARUL MARE
Cea de-a doua lacună, care poate să provoace ulterior un fiasco politic de proporţii, pare să fie cazul Palanca. La mijloc este, fireşte, o problemă moştenită de la fostele guvernări. Totuşi, tentativa autorităţilor actuale de a o tranşa rapid prin semnarea unui acord de transmitere în proprietatea Ucrainei a terenului adiacent tronsonului de 7,77 km al şoselei Odesa-Reni comportă riscuri cumplite.

Este limpede că filmul nu poate fi dat înapoi. Protocolul adiţional la Tratatul de frontieră între cele două state care prevede cedarea sectorului de autostradă de lângă Palanca şi ratificat în iunie 2001 sub regimul comunist nu are cum fi anulat cu una, cu două. Asta cu atât mai mult cu cât Republica Moldova are nevoie de cele 430 metri din zona Giurgiuleşti care, de bine, de rău, ne asigură ieşirea la Dunăre.

Totuşi, schimbul de teritorii dintre Republica Moldova şi Ucraina a fost gândit prost. Există discrepanţe primejdioase între stipulările protocolului semnat şi ratificat, pe de o parte, şi prevederile constituţionale, pe de alta. Şi mai grav este faptul că renunţarea la spaţiul de lângă localitatea Palanca este percepută ca o cedare teritorială. Or, acest lucru se va întoarce neapărat ca un bumerang şi împotriva guvernului Filat, şi a coaliţiei de guvernământ. Şi nu întâmplător. Oricine cedează un teritoriu riscă să-şi boţească tare imaginea. Şi AIE nu-i o excepţie. Palanca este gaura mică ce răstoarnă carul mare. Sub aspect electoral, efectele politice pot fi letale pentru toate partidele Alianţei.

Deocamdată chestiunea sectorului de autostradă Odesa-Reni nu se pretează soluţionării. Asta e clar. La mijloc e un conflict de interese care pentru moment nu are cum fi aplanat. În aceste împrejurări, problema trebuie conservată. Orice altă soluţie va costa scump şi Alianţa, şi cauza democraţiei în Republica Moldova.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Noua guvernare democratică la Chişinău a convins că are şi pricepere, şi profesionism pentru a face faţă situaţiei. Numai că, spune o vorbă populară, nu-i destul să ai o munte isteaţă, trebuie să ştii s-o foloseşti bine.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei

Numarul de vizualizari: 547

Robert Louis Stevenson observa că există o virtute faţă de care toate celelalte pălesc. Mai mult. Devin inutile. Această virtute este farmecul.

Istoria fotbalului românesc ne-a oferit echipe mai blazonate decât Rapid. Venus, sau Ripensia în perioada interbelică. Steaua sau Dinamo după ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist. Nici una dintre ele însă nu a fost mai fermecătoare decât echipa feroviară.

Aşa era când câştiga   de şase ori consecutiv până la cel de-al doilea război Cupa României. Când s-a calificat în finala Cupei Central-Europene care, din cauza conflagraţiei mondiale, nu a mai fost disputată.   Când era arestată în 1940 de generalul Marinescu, ministru de Interne şi, în acelaşi timp, patronul clubului rival Venus Bucureşti. Când obţinea în 1942 titlu de campioană de război a României. Când, după venirea comuniştilor la putere, echipele militare şi cele ale miliţiei îi luau cu japca jucătorii. Când, din ordinul Elenei Ceauşescu, stadionul Giuleşti a fost transformat într-o gunoişte.

Chiar din momentul în care a fost fondat în urma unei iniţiative populare, Rapid Bucureşti a făcut mai mult decât s-a jucat cu mingea. S-a jucat cu teatrul montat în tribună meci de meci. Cu poezia fotbalului care delecta spiritele evadate din cotidian şi refugiate în Giuleşti. Cu legendele unor oameni care preferau o bară frumoasă în loc de un gol urât. Cu destinul său pe care de multe ori i l-a frânt regimul comunist.

Rapidul nu a fost niciodată o echipă de cartier, după cum au insinuat adversarii săi. S-a născut ca un club popular din îndemnul unor ceferişti de la atelierele Griviţa şi de aceea mereu, chiar şi în cele mai grele timpuri, a fost peste tot acasă. Şi la Bucureşti. Şi în România. Şi peste hotarele ei.

Rapidul a fost şi rămâne un vis imposibil care se împlineşte, totuşi, într-un stil aparte şi cu totul miraculos, pe stadioanele unde joacă, indiferent de rezultatul înregistrat. Nu a fost niciodată anti-Steaua sau anti-Craiova, după cum se consideră, de exemplu, dinamoviştii.

Rapid este o echipă eminamente Pro. A porţilor ce i se deschid. A voinţei populare. A libertăţii. A sportivităţii. A luptei oneste.

Aşa a fost în anii de bucurii, ca şi în anii de restrişte. Aşa continuă să fie astăzi, când suporterii rapidişti au înfruntat omătul înaintea meciului cu FC Timişoara de la 5 martie 2010, deszăpezând terenul impracticabil. Nu este deloc un caz ieşit din comun. De la 1923 încoace e plina istoria Rapidului de probe fascinante de dăruire, preţuire şi dragoste a fotbaliştilor şi suporterilor faţă de echipa lor favorită.

Rapid are gust de vişină coaptă. Un parfum în care freamătă deopotrivă desfătarea momentului sportiv şi speranţa unor suflete în căutarea  sensurilor pierdute sau nedescoperite încă. Farmecul unor vieţi diferite, dar marcate toate de o singură iubire pentru o echipă populară.

Visinele care s-au prelins pe steagurile şi eşarfele Rapidului poarta scris in substanţa lor glasul roţilor de tren. Povesti ale unor competiţii demult consumate. Legende ale unor jucători remarcabili din altă epocă. Mituri ale unor celebrităţi din lumea teatrului, literaturii, muzicii şi ştiinţei care, în jocul echipei feroviare, vedeau idei, nu doar goluri şi driblinguri.

Astfel, farmecul Rapidului nu stă în numărul de trofee adjudecate, ci în stocul de amintiri şi sentimente pe care le depozitează. Rapidismul are conştiinţă de sine. Tocmai de aceea e mai mult decât o echipă, secundată de o galerie. E o stare de spirit.

Numarul de vizualizari: 257