În realitatea imediată miroase încă a criză. Nu numai în economie. Nu doar pe piaţa de capital sau în buzunarele oamenilor. E o recesiune crâncenă şi în sport. Nu degeaba Jocurile Olimpice de iarnă au păşit cu stângul. Fotbalul nu-i o excepţie. Suferă şi el cumplit. Mai cu seamă, cel din estul şi centrul Europei. În special, cel din Liga 1 a României. Şi nu în ultimul rând, Rapid Bucureşti.
Nevoia de a fi Rapid
Or, situaţiile de criza, precum se ştie, cer soluţii de criză. Potrivit unui proverb englezesc, în timpuri disperate se impun măsuri disperate ( desperate times call for desperate measures). La strâmtoare, trebuie s-o iei repede. Să te mişti iute. Să reacţionezi rapid. Când îţi arde casa sau ţi se năruie afacerea, nu ai timp să stai la taclale. E nevoie de perspicacitate. De o avansată viteză de gândire. De ritm susţinut. De acţiuni prompte.
Însă nu toate”măsurile disperate” întreprinse pe timp de criză sunt bune. Unele se dovedesc pripite şi nu fac decât să complice şi mai mult lucrurile. Totuşi, anume vremurile grele favorizează debarasarea de erorile şi prejudecăţile trecutului. Accelerează progresul. Grăbesc schimbările pozitive. Generează idei viguroase. Descoperă oportunităţi originale.
În toiul calamităţilor economice, când planeta se scufundă, vorba lui George Copos, Fotbal Club Rapid Bucureşti a stat strâmb şi a judecat drept. A intuit că pentru a depăşi criza dezlănţuită în plină eră electronică, nu-i destul să se asocieze exclusiv cu atelierele Griviţa şi cu trenul accelerat din societatea industrială. Materia este perisabilă şi nu rezistă. A înţeles că trebuie să se conecteze la circuitele şi fluxurile informaţionale rapide. Să se gândească nu doar la gheşeftul imediat, ci şi la suflet. Să-şi facă procese de conştiinţă. Să reseteze, mai pe şleau vorbind, spiritul alb-vişiniu.
Miza pe dragoste
Constrâns de vicisitudinile crizei, Rapid a pariat pe o miză verificată încă din timpuri ancestrale, dar uitată astăzi cu desăvârşire. S-a bazat pe dragostea despre care Sfântul Augustin spunea ca dacă nu e, nimic nu e. Pe ataşamentul dezinteresat faţă de una dintre cele mai vechi şi mai iubite echipe din ţară. Pe filozofia unui club care de la 1923 încoace se simte acasă peste tot în România.
Ca rezultat, în această iarnă, Rapid, de altfel, ca şi oricare altă echipă din Liga 1, nu a cumpărat vedete scumpe de pe aiurea. Dar spre deosebire de celelalte formaţii, nu a adus nici moşnegi second-hand a căror stea fotbalistică a apus încă în mileniul trecut. Nici mercenari obosiţi şi cu orgoliile rănite pe toate meridianele globului. Giuleştiul s-a întărit cu fotbalişti tineri sau consacraţi pe care îi leagă o singură calitate excepţională. Cu toţii sunt rapidişti pur-sânge.
Cel dintâi a fost portarul Mircea Bornescu. Jucătorul a abandonat Craiova pentru a veni sub Podul Grant. S-a antrenat câteva luni prin parcuri numai pentru a ajunge la echipa sa de suflet cu care ţine din copilărie. A plătit şi bani din propriul buzunar pentru a îmbrăca tricoul alb-vişiniu.
Apoi a venit Ilie Iordache, unul dintre cei mai tehnici mijlocaşi români. El a renunţat la AEK pentru a juca la echipa feroviară. Cu o bogată imaginaţie şi multă creativitate, acesta are capacitatea să aducă în Giuleşti un plus de splendoare şi spectacol.
În fine, la Rapid a revenit internaţionalul Cristian Săpunaru de la Porto. Avea oferte mult mai generoase de la Steaua şi Vaslui. A ales însă Giuleştiul, spunând că în România va juca doar la echipa de sub Podul Grant. Şi nici nu-i de mirare. Săpunaru, unul dintre puţinii români care confirmă în ultimii ani la marele cluburi europene, nu ascundea nici când juca la Naţional, că este un rapidist convins.
La cei trei se adaugă Lucian Răduţă, Cătălin Păun, Alexandru Ioniţă, Andrei Creţu, Cătălin Straton, Andrei Tene, Virgil Drăghia, Doru Bratu şi Alexandru Coman. Nu mai puţin de nouă fotbalişti tineri din pepiniera Rapidului vor face parte din lotul care îşi propune să atace titlul în returul acestei ediţii de campionat.
Legendele Giuleştiului
Nimeni nu va pune mâna-n foc astăzi, desigur, că echipa antrenată de Nicolae Manea şi Ciprian Panait îşi va atinge obiectivul. Tot aşa nimeni nu poate garanta că, depăşind criza şi eventual îmbogăţându-se, Giuleştiul, după uzanţele acestui veac secularizat, nu se va închina din nou, ca mulţi alţii, viţelului de aur.
Orice ar fi însă, echipa feroviară a amintit că dacă n-ai suflet, degeaba ai bani. Acest adevăr absolut este ignorat atâta timp cât lumea e copleşită de mirajul profitului. El iese însă implacabil la iveală în momentul când chilipirurile se împuţinează.
Aşa fiind, soluţia anticriză a Rapidului va intra în istoria fotbalului românesc. Oricum ai da, legenda alb-vişinie este completată astăzi cu o nouă şi frumoasă poveste de dragoste.
Felicitari !!!
Barvo! Frumos articol! FCRB in suflete!
La Copos , nu stiu cit este dragoste si cit este calcul , dar stiu ca este inteligenta . Dragoste adevarata , este doar la noi suporterii.
la cate s-au scris despre legenda Rapiduletzului este foarte greu sa mai adaugi ceva nou. cu toate acestea dumneavoastra ati reusit magistral. este drept ca o astfel de realizare va trece in randul celor cu sange visiniu deoarece acestia sunt o “specie” aparte de boemi care “vad idei” vorba lui Camil Petrescu.
nu stiu daca sunteti sau nu rapidist declarat dar din ceea ce am citit aici pentru mine este cert ca simtiti visiniu (in eventualitatea improbabila ca nu sunteti, va asigur ca este doar o chestiune de timp- nu ati aflat inca :)) )
felicitarile pentru articol sunt implicite