Robert Louis Stevenson observa că există o virtute faţă de care toate celelalte pălesc. Mai mult. Devin inutile. Această virtute este farmecul.
Istoria fotbalului românesc ne-a oferit echipe mai blazonate decât Rapid. Venus, sau Ripensia în perioada interbelică. Steaua sau Dinamo după ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist. Nici una dintre ele însă nu a fost mai fermecătoare decât echipa feroviară.
Aşa era când câştiga de şase ori consecutiv până la cel de-al doilea război Cupa României. Când s-a calificat în finala Cupei Central-Europene care, din cauza conflagraţiei mondiale, nu a mai fost disputată. Când era arestată în 1940 de generalul Marinescu, ministru de Interne şi, în acelaşi timp, patronul clubului rival Venus Bucureşti. Când obţinea în 1942 titlu de campioană de război a României. Când, după venirea comuniştilor la putere, echipele militare şi cele ale miliţiei îi luau cu japca jucătorii. Când, din ordinul Elenei Ceauşescu, stadionul Giuleşti a fost transformat într-o gunoişte.
Chiar din momentul în care a fost fondat în urma unei iniţiative populare, Rapid Bucureşti a făcut mai mult decât s-a jucat cu mingea. S-a jucat cu teatrul montat în tribună meci de meci. Cu poezia fotbalului care delecta spiritele evadate din cotidian şi refugiate în Giuleşti. Cu legendele unor oameni care preferau o bară frumoasă în loc de un gol urât. Cu destinul său pe care de multe ori i l-a frânt regimul comunist.
Rapidul nu a fost niciodată o echipă de cartier, după cum au insinuat adversarii săi. S-a născut ca un club popular din îndemnul unor ceferişti de la atelierele Griviţa şi de aceea mereu, chiar şi în cele mai grele timpuri, a fost peste tot acasă. Şi la Bucureşti. Şi în România. Şi peste hotarele ei.
Rapidul a fost şi rămâne un vis imposibil care se împlineşte, totuşi, într-un stil aparte şi cu totul miraculos, pe stadioanele unde joacă, indiferent de rezultatul înregistrat. Nu a fost niciodată anti-Steaua sau anti-Craiova, după cum se consideră, de exemplu, dinamoviştii.
Rapid este o echipă eminamente Pro. A porţilor ce i se deschid. A voinţei populare. A libertăţii. A sportivităţii. A luptei oneste.
Aşa a fost în anii de bucurii, ca şi în anii de restrişte. Aşa continuă să fie astăzi, când suporterii rapidişti au înfruntat omătul înaintea meciului cu FC Timişoara de la 5 martie 2010, deszăpezând terenul impracticabil. Nu este deloc un caz ieşit din comun. De la 1923 încoace e plina istoria Rapidului de probe fascinante de dăruire, preţuire şi dragoste a fotbaliştilor şi suporterilor faţă de echipa lor favorită.
Rapid are gust de vişină coaptă. Un parfum în care freamătă deopotrivă desfătarea momentului sportiv şi speranţa unor suflete în căutarea sensurilor pierdute sau nedescoperite încă. Farmecul unor vieţi diferite, dar marcate toate de o singură iubire pentru o echipă populară.
Visinele care s-au prelins pe steagurile şi eşarfele Rapidului poarta scris in substanţa lor glasul roţilor de tren. Povesti ale unor competiţii demult consumate. Legende ale unor jucători remarcabili din altă epocă. Mituri ale unor celebrităţi din lumea teatrului, literaturii, muzicii şi ştiinţei care, în jocul echipei feroviare, vedeau idei, nu doar goluri şi driblinguri.
Astfel, farmecul Rapidului nu stă în numărul de trofee adjudecate, ci în stocul de amintiri şi sentimente pe care le depozitează. Rapidismul are conştiinţă de sine. Tocmai de aceea e mai mult decât o echipă, secundată de o galerie. E o stare de spirit.
Numarul de vizualizari: 260
Rapid ramane o autentica echipa populara, chiar daca dupa castigarea Cupei Camponilor in 1996, Steaua a inceput sa aiba mai multi fani. Acestia sunt idolatri, ei se inchina trofeului. Rapidistii in schimb sunt adevaratii idealisti ai fotbalului. Tocmai de aceea vin cu lopetile la stadion ca sa deszapezeaca terenul introienit.