Petru Bogatu

Sensibilizaţi de ultimele mele consideraţii în legătură cu manevrele lui Marian Lupu, unii dintre fruntaşii Partidului Democrat m-au căutat telefonic ca să-mi spună că am dreptate. Ei nu numai că au confirmat concluziile pe care le-am făcut în editorialul de miercuri de la Radio Vocea Basarabiei, potrivit cărora liderul pedeist, îndemnat de Kremlin, pare dispus să devină candidatul unic al stângii neocomuniste în alegerile din toamnă, ci şi s-au arătat extrem de îngrijoraţi de turnura pe care o iau lucrurile în formaţiunea lor.

În fruntea unei gherile roşii

Întâlnirea dintre Serghei Narîşkin, şeful administraţiei prezidenţiale de la Moscova, cu Vladimir Voronin pe care am anticipat-o în acelaşi articol, a avut loc marţi la Moscova şi se pare că le-a adus ruşilor rezultatul scontat. Fostul preşedinte s-ar putea să se dea la o parte pentru a-i face loc lui Marian Lupu în fruntea unei gherile electorale roşii care ar îngloba PCRM, PD şi PSD. Social-democraţii sunt atraşi în această afacere politică pentru a camufla sau cel puţin a atenua revenirea liderului pedeist în bârlogul comunist şi a crea impresia unei largi coaliţii de stânga.

Lucrurile însă nu sunt bătute în cuie. Nemulţumiri par să fie nu numai în PD, ci şi în PCRM. Aşa cum nu toţi democraţii acceptă să meargă în alegeri sub steagul roşu, tot aşa şi destui ortaci ai lui Voronin nu par deloc încântaţi să lupte sub comanda liderului unui alt partid decât cel comunist. Astfel că la acest nivel sunt posibile fronde şi rupturi în ambele formaţiuni care ar putea să dea peste cap planurile lui Narîşkin.

Oricum, până una-alta, un lucru este cert. Kremlinul depune eforturi susţinute pentru a sparge AIE şi a înjgheba în Republica Moldova un front revoluţionar stângist, capabil să învingă în alegeri şi să formeze ulterior o guvernare antioccidentală şi promoscovită. Lupu este pregătit de fapt pentru a juca la Chişinău rolul lui Ianukovici.

Programul maxim al Moscovei

Argumentele mele sunt confirmate, în fond, de cunoscuta agenţie americană de analiză STRATFOR. Aceasta a difuzat marţi un amplu comentariu asupra situaţiei din Republica Moldova în care arată că Moscova profită de animozităţile din AIE pentru a-şi reface influenţa în zonă şi a impune la Chişinău un regim prorus.

Potrivit STRATFOR, sunt două modalităţi prin care Kremlinul – cu sprijinul Ucrainei – ar putea să încline balanţa în favoarea sa pe termen scurt. Una este să încerce să aducă Transnistria sub control împreună cu restul Republicii Moldova, iar cealaltă – să îşi menţină hegemonia doar asupra Tiraspolului şi să aranjeze o divizare a ţării, fără a controla efectiv Chişinăul.

Subsemnatului nu-i rămâne decât să precizeze că lui Marian Lupu îi revine sarcina să ajute Rusia să atingă cel dintâi scop. Altfel zis, să realizeze programul maxim: să aducă Republica Moldova, alături de Transnistria, sub controlul Kremlinului. În numele acestui obiectiv strategic, Voronin este invitat de ruşi să se retragă pentru a netezi drumul liderului pedist.
Toată această operaţiune revanşardă este coordonată la Moscova de fostul spion sovietic Serghei Narîşkin, favorit al lui Putin şi şef al administraţiei prezidenţiale. De altfel, în direcţia 1 de informaţii externe al KGB-ului, acesta era responsabil de planificarea răsturnărilor de palat în ţările în care Kremlinul căuta să promoveze în fruntea piramidei propriile marionete.

Pariul Rusiei la Chişinău

În cazul în care „operaţia Lupu” va eşua, Moscova, după cum arată STRATFOR, se va baricada în enclava sa de la Nistru, încercând să-şi consolideze poziţiile pentru a submina astfel exportul democraţiei din Vest în Est. Tocmai de aceea, perpetuarea prezenţei militare străine în regiunea rebelă continuă să fie considerată de Occident o ameninţare. În aceste împrejurări, miza Republicii Moldova a crescut enorm, cancelarul Angela Merkel fiind dispusă să plătească un preţ exorbitant – desfiinţarea vizelor UE pentru ruşi – pentru evacuarea trupelor şi muniţiilor din Transnistria.

STRATFOR afirmă că disputa pentru Republica Moldova are o semnificaţie atât de mare pentru Occident, încât ar putea înceteni cooperarea dintre Germania şi Rusia. Cu alte cuvinte, retragerea Moscovei din Transnistria valorează mai mult decât eventualele câştiguri economice de pe urma apropierii dintre cele două ţări.

Agenţia americană consideră că, după revenirea Ucrainei pe orbita fostei metropole, extinderea influenţei Rusiei şi asupra Moldovei ar fi „prea mult” şi ar putea „stârni valuri în Europa”. De unde şi impresia că apropiatele bătălii electorale la Chişinău se vor constitui într-o aprigă confruntare între Kremlin, pe de o parte, şi Occident, pe de alta. Pariul ruşilor este Marian Lupu. UE şi SUA se vor baza pe resturile Alianţei reprezentate de formaţiunile lui Vlad Filat şi Mihai Ghimpu.
Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Motto:
„Mâncarea lupului,
Puterea ursului,
Să mănânci cât lupu
Şi să poţi cât ursu”

(Descântec, din culegerea Gr. Tocilescu, C. Ţapu, 1981, III, p. 109).

Se pare că Marian Lupu este silit de ruşi să se sucească. Cu ajutorul lui, Kremlinul îşi propune să definitiveze, în sfârşit, forjarea unei coaliţii neocomuniste care ar fi capabilă să înlocuiască Alianţa pentru Integrare Europeană la guvernare.

LUPU REVINE ÎN BÂRLOGUL PCRM?

Începe să se destrame, astfel, misterul ultimelor atacuri, pe cât de mişeleşti, pe atât de disproporţionate, ale liderului PD împotriva premierului. Nitam-nisam, precum se ştie, el l-a acuzat pe Filat de trădarea principiilor de funcţionare a AIE şi l-a ameninţat că pretenţia acestuia de a candida la preşedinţie nu va rămâne ”fără consecinţe”.

Stupefiantă şi aparent alogică, supărarea lui Lupu iniţial a nedumerit toată lumea care nu înţelegea de ce şi-a ieşit din balamale. Nu este pentru prima dată când primul-ministru lasă să se întrevadă că ar putea să lupte pentru fotoliul de şef al statului. Până acum însă liderul pedist nu s-a impacientat. Astăzi însă se enervează rău de tot şi creează impresia că declanşează un război total împotriva lui Filat. De ce?

Este limpede că Lupu îşi marchează noul său teritoriu politic. El se delimitează ostentativ de AIE, declarând că Alianţa ar fi murit. Iar ca să scoată în evidenţă distanţarea sa de colegii de coaliţie, susţine că o reeditare a ei după alegeri nu este cu putinţă, sugerând astfel că ar fi loc în viitor pentru o alianţă de centru-stânga. Dar cu cine? Cu Partidul Comuniştilor, desigur, deoarece pe acest segment de eşichier nu există o altă formaţiune cu care PD ar avea motive să coalizeze pentru a prelua puterea.

Altminteri zicând, Lupu bate şaua să se priceapă iapa. Dă de înţeles că poate reveni în bârlogul comuniştilor. Că se prefigurează o guvernare PD-PCRM. Iar ca să fie cât mai convingător posibil, îi taxează drept criminali pe Ilie Ilaşcu şi camarazii săi.

SEMNALE PENTRU MOSCOVA

Numai că semnalul pe care îl lansează liderul pedist este nu atât pentru alegătorii de stânga, cât pentru Kremlin. Şi nu întâmplător. Anume la Moscova se urzeşte de luni bune demolarea AIE şi constituirea unei alianţe de stânga pe osatura PCRM-PD. Afirmaţiile lui Putin, potrivit cărora în Republica Moldova ar putea izbucni o rebeliune ca în Kârgâzstan, precum şi războiul vinului purtat de Rusia împotriva Chişinăului urmăresc un singur obiectiv: compromiterea partidelor prooccidentale în viitoarele alegeri şi netezirea terenului pentru instalarea la putere a unor forţe politice filo-ruse.

Că lucrurile stau aşa şi nu altfel a confirmat, de fapt, Ghenadi Onişcenko, şefului Serviciului sanitar rus „Rospotrebnadzor”. Pentru că l-a luat gura pe dinainte, pesemne, acesta a declarat recent că problema importului de vinuri din Republica Moldova ar putea fi rezolvată în urma negocierilor pe care Moscova le va purta cu forţe politice de la Chişinău care nu se află actualmente la guvernare. El a pasat astfel mingea în terenul comuniştilor şi PD-lui sub rezerva undei desprinderi declarate a acestuia din urmă de AIE. Tocmai de aceea s-a grăbit Lupu să cânte prohodul Alianţei.

De altfel, actuala majoritate parlamentară atârna pe un fir de păr încă la finele lunii iunie, când Moscova, la vedere, lovea necruţător în decretul lui Mihai Ghimpu privind ziua de 28 iunie, iar în culise, exercita presiuni sufocante asupra lui Lupu pentru a-l determina să bată palma cu PCRM. Liderul pedist atunci a rezistat, invocând faptul că o împăcare cu Voronin nu este posibilă.

După câte se pare, intuind că fostul preşedinte comunist este un mare obstacol în calea formării unei coaliţii de stânga, Kremlinul încearcă să-l convingă pe acesta să se retragă. Ieri, Voronin a fost invitat la Moscova, unde a avut o întrevedere cu Serghei Narâşkin, şeful administraşiei prezidenţiale din Rusia.

UN BERBEC DE SPART ZIDURILE AIE

Strategii lui Dmitri Medvedev, după toate probabilităţile, caută să forţeze la Chişinău un bloc PD-PCRM cu un candidat unic în persoana lui Marian Lupu în alegerile prezidenţiale şi cu o listă comună şi reprezentanţă egală în cele parlamentare. Acest lucru este indispensabil. În caz contrar, liderul PD, riscând să obţină pe liste separate mai puţine mandate decât partidul lui Voronin, nu va accepta după alegeri o coaliţie de stânga din postura de partener mai mic al comuniştilor.

Pentru a împinge PD în braţele PCRM, Kremlinul a cerut, pare-se, şi iniţierea unei moţiuni de cenzură în Parlament în urma căreia guvernul Filat urma să cadă. Până la urmă, s-a renunţat la această idee, întrucât preşedintele interimar Mihai Ghimpu nu ar fi acceptat niciodată să numească un premier de stânga. În această situaţie, în ciuda unei crize guvernamentale, actualul cabinet în frunte cu liderul PLDM, oricum, ar fi rămas la putere până după alegeri. În aceste împrejurări, Alianţa, formal vorbind, va exista până la desfiinţarea Legislativului, iar guvernul va avea suportul unei majorităţi parlamentare.

Totuşi, starea de spirit din Partidul Democrat nu este deloc simplă, ceea ce face incerte planurile Kremlinului la Chişinău. Deşi unii dintre fruntaşii PD speră să profite de situaţie pentru a confisca astfel Partidul Comuniştilor şi electoratul acestuia, rolul pe care trebuie să-l joace liderul lor trezeşte nelinişte atât în vârful, cât şi la poalele formaţiunii. Este la mintea oricui că Lupu urmează să fie folosit de Moscova pe post de berbec pentru a sparge zidurile AIE, ca mai apoi să fie aruncat la gunoi.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei

Pe Mircea Geoană prostia din ajunul alegerilor prezidenţiale l-a costat jilţul jinduit de şef al statului. Marian Lupu, în ultimele zile, a fost la fel de stupid ca şi colegul său de la Bucureşti. Şi nu o singură dată. A comis-o cel puţin de două ori. Ce se va întâmpla acum cu el? Va plăti dublu?

Inculpatul de ieri, prietenul de azi

În decembrie 2009, cu două zile înainte de votare, Traian Băsescu, în confruntarea directă de la TVR 1, într-un moment de acalmie, când părea că tensiunea dezbaterilor s-a potolit, l-a întrebat pe contracandidatul său Mircea Geoană: „V-a plăcut aseară la dl Vântu?”. Inexplicabil, candidatul pesedist s-a albit, a transpirat, s-a bâlbâit şi a venit cu nişte justificări pe cât de nechibzuite, pe atât de aiurite care i-au îngropat şansele destul de mari de a ajunge preşedinte al României.

S-a constatat că Geoană, într-adevăr, a făcut ceea ce niciodată nu şi-ar fi permis un om politic serios. Cu trei zile înaintea votării, s-a dus noaptea acasă la controversatul mogul Sorin Ovidiu Vântu, suspectat că îl manevrează din umbră şi îl sprijină în cursa pentru preşedinţie din interes meschin, pentru a-şi rezolva problemele cu justiţia.

În iulie 2010, Sergiu Mocanu l-a acuzat pe Marian Lupu că ar fi creatura controversatului om de afaceri Vlad Plahotniuc. Incredibil, liderul PD, după o suspectă tăcere de câteva zile, a venit cu nişte justificări de-a dreptul trăsnite. Potrivit lui, el nu numai că îl cunoaşte pe respectivul antreprenor, ci şi este, pe deasupra, prietenul său. Şi, pentru a spulbera, probabil, toate echivocurile, a mai adăugat că nu are motive să-i fie ruşine de relaţia cu Plahotniuc, întrucât acesta e un businessman de bună credinţă ale cărui afaceri servesc interesul naţional.

Toate bune şi frumoase până aici. Atâta doar că Lupu uitase ce spunea exact acum un an, în iulie 2009. În campania pentru alegerile parlamentare anticipate, într-o confruntare televizată cu Igor Dodon, liderul pedist dădea în vileag schemele mafiote ale PCRM. El înfiera încrengătura frauduloasă care îi leagă pe comunişti de unii afacerişti dubioşi, unul dintre ei fiind, în opinia sa, Vlad Plahotniuc pe care îl acuza de implicare în monopolul cărnii.

Când, deci, a minţit Lupu? În iulie 2009, când, potrivit liderului PD, Plahotniuc era implicat în nişte afaceri oneroase sau un an mai târziu, când i-a devenit prieten şi s-a dovedit a fi un om fără de prihană? Sau în ambele cazuri? Oricum, de un lucru putem fi siguri. Lupu este prins cu minciuna. Ca şi Geoană odinioară, de altfel.

Doi porecliţi

Oricum ai da, între cei doi politicieni există mai multe similitudini decât pare la prima vedere. Ambii au fost miniştri, fiind împinşi sus în vârful piramidei de şeful statului. Lupu a devenit ulterior spicher. Geoană la fel. Pesedistul de la Bucureşti continuă încă să deţină această funcţie în Senatul României. Şi unul, şi celălalt au ajuns lideri de partid. Şi Geoană, şi Lupu au candidat fără succes la preşedinţia ţării.

În fine, dar nu şi în ultimul rând, ambii s-au ales cu o poreclă pe care le-au dat-o foştii lor mentori. Acum cinci ani, de exemplu, Ion Iliescu l-a făcut pe Mircea Geoană „prostănac”, un supranume umilitor de care acesta din urmă nu se poate debarasa nici astăzi. De cealaltă parte, acum câteva luni, Vladimir Voronin l-a etichetat pe Marian Lupu, poreclindu-l „doi metri de bulbuci”.
Foştii preşedinţi, de bună seamă, s-au exprimat într-un mod execrabil, fapt care, fireşte, nu le face cinste. Numai că se creează impresia că şi Geoană, şi Lupu ţin cu tot dinadinsul să-şi confirme porecla.

Cel dintâi şi-a compromis deja lamentabil cariera. Cel de-al doilea păşeşte cu încăpăţânare pe urmele lui. Ce om cu mintea întreagă ar comite o eroare de judecată atât de neroadă precum cea făcută mai întâi de Geoană, iar mai apoi de Lupu? Cum să te duci acasă la SOV, după ce anterior ai spus că-i un tip „malefic şi turbulent”. Cum să spui despre Plahotniuc că ţi-i prieten după ce l-ai terfelit acum un an, învinuindu-l de afaceri ilicite?

Omul de paie?

Până la urmă, Geoană a pierdut, pentru că alegătorii au crezut că este omul de paie al lui Sorin Ovidiu Vântu. Marian Lupu este suspectat astăzi că ar fi omul de carton al lui Vlad Plahotniuc. Pedistul de la Chişinău, ca şi pesedistul de la Bucureşti, prin vorbele şi acţiunile sale, nu face altceva decât să întărească suspiciunile ce planează asupra lui.

Zice-se că SOV l-ar fi invitat pe Geoană acasă din tupeu, pentru a arăta întregii ţări cine e stăpân în România. Vrând-nevrând te bate gândul că şi Lupu, deşi mai întâi a spus că l-a cunoscut nu de mult pe Plahotniuc, a fost constrâns să-şi precizeze poziţia şi să se declare câteva ore mai târziu prieten la cataramă cu respectivul multimilionar. De ce s-a sucit chiar în decursul unei singure zi? Oare nu pentru ca mogulul de la Chişinău, din tupeu, aidoma celui de la Bucureşti, să demonstreze cine este stăpân în această ţară?

Şi mai grav este faptul că Lupu nu s-a oprit aici. La sfârşitul săptămânii trecute, bunăoară, a făcut-o şi mai lată. Într-un interviu pentru Radio Golos Rossii a spus că Ilaşcu şi camarazii săi, decoraţi recent de Mihai Ghimpu, ar fi criminali. Asta nu-i deja o eroare de gândire, ci o mare şi primejdioasă întunecare a minţii.

E o iresponsabilitate descalificantă pentru un politician să taxeze pe cineva drept „criminal” fără o sentinţă judecătorească. Unde mai pui că CEDO a dat câştig de cauză grupului Ilaşcu, declarându-l nevinovat şi catalogând Rusia ca ţară ocupantă în Transnistria. Aici chiar că Lupu a făcut-o de oaie. A bătut recordul în materie de imbecilitate, stabilit de Mircea Geoană, care încă nu de mult părea de neîntrecut.

Spre deosebire de colegul său pesedist de dincolo de Prut, liderul PD de la Chişinău mai are ceva timp până la alegeri. Poate încă să se oprească din drumul ce duce spre prăpastie şi s-o ia îndărăt. Oricum ar proceda, nu va putea evita întrebarea pe care îi vor pune-o numaidecât alegătorii, parafrazându-l pe Băsescu: „V-a plăcut la dl Plahotniuc?”

Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Competiţia electorală, care stă să înceapă în plină caniculă, înfierbântă minţile. Temperaturile înalte ale polemicilor publice sunt pe punctul de a incendia scena politică. Cuprinşi de o mare agitaţie, unii actori sau comentatori se întrec în a face fel de fel de afirmaţii prăpăstioase. Nu e zi sub soare ca vreun cadru de conducere din AIE sau vreun atent observator al vieţii politice să nu vorbească sau de trădare în sânul Alianţei, sau chiar de moartea ei subită.

AIE ÎNCĂ TRĂIEŞTE

Cred că la mijloc sunt nişte exagerări ale copilăriei politice. Experienţa democratică la noi este minimă. Termenii de comparaţie între situaţia din Republica Moldova şi cea din Occident sunt în mare parte inaccesibili opiniei publice. Nu e de mirare că, în aceste împrejurări, nişte simple umbre de pe pereţii teatrului politic de la Chişinău sunt luate drept năluci înspăimântătoare sau draci împeliţaţi. Dacă însă judecăm lucrurile fără superstiţii, putem identifica o explicaţie naturală a senzaţiilor generate de supraîncălzirea politică.

În primul rând, trebuie spus că, în ciuda tachinărilor şi ghionturilor reciproce dintre liderii AIE, Alianţa deocamdată nu şi-a dat obştescul sfârşit. Ea va exista încă un timp pentru a gestiona desfăşurarea referendumului, a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale. Guvernul va avea sprijinul majorităţii parlamentare şi îşi va duce mandatul până la capăt.

Mai mult chiar. În ciuda unei cotonogeli inevitabile între formaţiunile care formează actuala coaliţie de guvernământ, AIE ar putea să fie reeditată după alegeri. Dar cu trei condiţii.

Prima. Voronin să rămâna în fruntea PCRM. Cu fostul preşedinte nimeni dintre actualii lideri ai AIE nu-şi va permite să coalizeze.

A doua. Comuniştii să aibă un număr mult mai mare de mandate decât PD. Lupu nu va accepta să fie partenerul mai mic al fostului său partid.

Şi a treia. Se existe premise pentru o guvernare de coaliţie de centru-dreapta. Cu alte cuvinte, nici un partid din AIE să nu obţină un număr de mandate care i-ar asigura o majoritate simplă şi, deci, posibilitatea de-a guverna singur.

Alianţa, în formula în care există astăzi, va fi o necesitate post-electorală sau nu va fi deloc. Dacă nu se întrunesc cele trei condiţii de mai sus, este posibilă sau o guvernare a unui singur partid sau a unei coaliţii noi care ar îngloba alte combinaţii politice decât cele actuale.

NU TRĂDARE, CI COMPETIŢIE DEMOCRATICĂ

Până una alta însă, mărul discordiei în AIE pare să-l constituie dorinţa anunţată a premierului Vlad Filat de a intra în cursa pentru preşedinţie. AMN este contra şi optează pentru un candidat unic. PL nu pare nici el încântat. PD este cumplit dezamăgit, iar Marian Lupu califică gestul liderului PLDM ca fiind o trădare a principiilor de funcţionare a AIE.

Înţeleg supărarea lui Lupu şi a celor care îl sprijină, dar nu au dreptate. Ar fi ideal, desigur, un candidat comun, neutru şi înţelept care ar satisface din oficiu şi partidele, şi electoratul. Cum însă acesta nu se întrezăreşte la orizont, se impune exerciţiul democratic.

Cel mai bun aspirant la fotoliul prezidenţial urmează să fie desemnat de alegători. Asta e practica electorală americană şi europeană. Până şi în cadrul unui singur partid, de exemplu, în SUA sau Marea Britanie, au loc alegeri preliminare pentru a identifica un candidat redutabil. Darămite într-o coaliţie!

Privite din acest unghi, ambiţiile prezidenţiale ale lui Vlad Filat vădesc o gândire democratică şi un calcul electoral rezonabil. Lupta dintre el şi Lupu va lămuri lucrurile şi va propulsa în cel de-al doilea tur de scrutin pe cel mai bun candidat al AIE. Nu trebuie de exclus de asemenea faptul ca ambii să se întâlnească în turul de balotaj pentru a disputa mandatul de şef al statului.

REEDITAREA MODELULUI IORDAN

Astfel, Vlad Filat şi Marian Lupu vor fi favoriţii campaniei pentru alegerile prezidenţiale. Ei însă vor trebui să intre pe o pistă electorală extrem de aglomerată.

PCRM, care nu are nici un candidat mai de Doamne ajută, va încerca să dilueze electoratul democratic şi anticomunist, strecurând în competiţie o sumedenie de figuranţi. Unul dintre aceştia va fi, probabil, Andrei Stratan, care va reprezenta mai multe partide extraparlamentare mici. Altul ar putea să fie Valeriu Pasat care va ciupi voturi şi de pe stânga, şi de pe dreapta.

În ceea ce îl priveşte Mihai Ghimpu, notorietatea sa a crescut simţitor în ultimul timp. Aceasta însă se converteşte anevoie în voturi. De aceea, preşedintelui interimar, cu toate că s-a afirmat drept un lider robust pe care mulţi l-au subestimat, îi va fi foarte greu să se impună în alegerile prezidenţiale de unul singur. O soluţie ar fi un parteneriat strategic al Partidului Liberal cu PLDM, ceea ce deocamdată este foarte greu de realizat.

Nu trebuie neglijat nici candidatul PCRM, oricine ar fi el. Indiferent cum se va numi acesta, aspirantul comuniştilor la jilţul prezidenţial va beneficia de suportul unei formaţiuni politice încă puternice. Comuniştii, practic, se văd nevoiţi să reia modelul Iordan din alegerile locale din 2007 în Chişinău. Altfel spus, ei vor avea un candidat cvasi-anonim şi neputincios care va fi dus pe spatele unui partid încă vânjos.

Totuşi, lipsa unui lider afirmat şi arhicunoscut în alegerile prezidenţiale se va constitui într-un factor demoralizant pentru comunişti. Iată de ce, ei vor porni în alegerile prezidenţiale cu şansa a doua. Rămâne de văzut dacă candidaţii emanaţi de AIE vor izbuti să speculeze handicapul PCRM.

Oricum, disputa dintre Filat şi Lupu nu se rezumă doar la punctele politice pe care le vor aduna în viitorul scrutin. Antrenarea lor în alegerile prezidenţiale are o semnificaţie mai complexă. Prin prezenţa celor doi politicieni în cursa pentru preşedinţie, ei vor contribui la coagularea electoratului în număr mare în jurul dreptei şi, respectiv, stângii democratice.

Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Cu ochii mai mult pe Ghimpu, Filat sau Lupu, presei îi scapă Urechean. Deşi mai vârstnic şi mai experimentat decât ceilalţi trei lideri ai AIE, cel din urmă, fiind o stea politică scăpătată, de la un timp încoace rareori apare în ştirile din prima pagină a ziarelor sau în cele din prime time-ul jurnalelor TV. Or, după cât se pare, el este astăzi roata dezumflată care riscă să răstoarne carul mare al Alianţei.

Este limpede că pentru a-i surclasa pe comunişti şi a-şi asigura o majoritate parlamentară confortabilă, formaţiunile din actuala coaliţie de guvernământ trebuie să rămână împreună. Să strângă rândurile. Toate cele patru partide din AIE contează în economia jocului electoral ce stă să înceapă. Orice ieşire din pluton a unuia dintre ele ar da apă la moară lui Vladimir Voronin.

Mai mult decât atât. Ca să învingă, Alianţa urmează să minimalizeze efectele aşa-zisului vot iraţional sau inutil. Cu alte cuvinte, partidele mici, fără şanse de a intra în Parlament, nu trebuie lăsate de capul lor, ci înregimentate, într-o formă sau alta, la cauza comună.

În aceste împrejurări, Alianţa Moldova Noastră devine o adevărată problemă. Partidul lui Serafim Urechean este veriga slabă a AIE. Şi nu întâmplător.

Liderul AMN are sindromul veteranului nedreptăţit care nu este răsplătit după merit. Trăieşte din amintiri şi pierde contactul cu actualitatea politică. Iar frustrările sale se accentuează pe zi ce trece. El suferă de un acut complex de persecuţie, iar orice retragere din partid a vechilor săi camarazi nu face decât să-i agraveze stările de deprimare.

Liderul Alianţei crede că vina pentru necazurile formaţiunii sale o poartă noile partide liberale care i-ar fi confiscat electoratul şi refuză să recunoască ceea ce vede toată lumea. Adevărata cauză a prăbuşirii Alianţei Moldova Noastră este chiar Urechean. Depăşit de mai tinerii şi mai carismaticii săi parteneri de coaliţie, el se înverşunează să rămână încremenit în vechile tipare şi să tragă partidul tot mai jos.

În această situaţie, exodul din AMN va continua. Pe Urechean îl vor părăsi până şi cei mai fideli amici. Unii se vor lipi de PD, alţii vor merge la PLDM. Şi nu în urma uneltirilor lui Lupu sau Filat, cum se insinuează astăzi, ci pentru că instinctul le spune militanţilor AMN să părăsească o pistă electorală ce nu duce nicăieri. Asta e logica necruţătoare a competiţiei politice pe care nimeni nu o poate desconsidera.

Astfel, Urechean trebuie să aleagă din două una. Ori să-şi lase camarazii s-o ia care încotro ca nişte cartofi dintr-un sac plesnit pe la încheieturi. Ori să se transfere cu toţii în mod organizat la o formaţiune politică mai puternică.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei

Ruşii se sufocă de o arşiţă insuportabilă şi mor mistuiţi de flăcări. Ţara arde, dar luptă nu atât cu focul din casa ei, cât cu duşmanul extern. Kremlinul s-a aventurat acum să se bată pe două fronturi. A dezlănţuit un război al vinului împotriva Republicii Moldova şi altul ”informaţional” împotriva Belarusului.

CAZURI CLINICE ÎN VIAŢA POLITICĂ

La mijloc nu-i altceva decât o specie de abordare dementă a politicii. Dar aceasta nu-i singura tulburare psihiatrică a Moscovei. Drept schizofrenică, bunăoară, a calificat recent ministrul american al apărării, Robert Gates, atitudinea ei faţă de Iran, o tara percepută de ruşi o ameninţare pentru securitatea lor şi simultan un partener comercial. Exemplele pot continua.

În comportamentul Kremlinului sar în ochi o sumedenie de cazuri clinice. Deşi, presat de nevoile modernizării, solicită investiţii şi tehnologii occidentale, Medvedev trimite, totuşi, cu nemiluita spioni în SUA să fure secretele ştiinţifice ale americanilor. Pe de o parte, e îngrijorat teribil de ambiţiile Chinei din Asia care includ provinciile siberiene slab populate, iar pe de alta caută să se alieze cu Beijingul contra Statelor Unite şi Japoniei.

Sau să luăm mult trâmbiţata deschidere spre Occident, anunţată de preşedintele Rusiei. Medvedev declară modernizarea drept o prioritate a politicii naţionale. Concomitent însă, promulgă o lege care, de fapt, redă succesoarei KGB-lui numită FSB, atribuţiile de poliţie politică.

CONTACTUL DEFECTUOS AL MOSCOVEI CU REALITATEA
Dedublarea personalităţii sale politice în urmă căreia Moscova pierde contactul cu realitatea nu este întâmplătoare. Slăbiciunile economiei ruse forţează Kremlinul să renunţe la retorica belicoasă la adresa Occidentului, să pună accentul pe relaţii pragmatice cu fostele republici sovietice. În acelaşi timp, reflexele imperiale ale lui Putin rămân intacte. Nu e de mirare că recidivează.
La mijlocul deceniului trecut, Moscova i-a ameninţat pe cehi că vor îngheţa iarna în apartamentele lor neîncălzite dacă vor încerca să intre în NATO. Mai mulţi ani la rând, Kremlinul s-a angajat într-o calomnioasă campanie de denigrare a naţiunii estoniene. A dus un război al laptelui contra Letoniei şi altul contra Belarusului. A declanşat câte două conflicte ale vinului cu Georgia şi Republica Moldova.
Privită din acest unghi, actuala agresiune propagandistică a Rusiei împotriva Republicii Moldova nu poate fi pusă pe seama lui Mihai Ghimpu şi a decretului său din luna iunie. Ruşii au fost scoşi din ţâţâni chiar de victoria democraţilor în alegerile anticipate de la 29 iulie 2009, fapt care a condus la formarea Alianţei pentru Integrare Europeană.
Tocmai de aceea, în scurt timp, au refuzat să mai ofere creditul promis de un sfert de miliard de dolari, iar summitul CSI de la Chişinău s-a constituit într-o farsă care n-a durat nici 30 de minute. Este de remarcat că oficialii ruşii, cu această ocazie, au refuzat pentru prima dată în istorie să ia parte la tradiţionalul banchet cu vinuri alese din beciurile de la Cricova sau Mileşti. Clar, nu?
De fapt, războiul vinului a început încă anul trecut. Acum însă a luat proporţii. Mai întâi, ruşii ne-au întors spatele mânioşi, ca mai apoi, să ne lovească necruţător cu ”dubinka” (bastonul) ”Rospotrebnadzor”-ului.
DAVID CONTRA LUI GOLIAT
Astfel, medicul sanitar principal al Federaţiei Ruse, Ghenadi Onişcenko, care a interzis comercializarea vinurilor din Moldova, ar face bine să caute nereguli nu în sticlele de Cabernet, ci mai curând în capul său. Ori poate chiar în cel al lui Putin care îl obligă să boicoteze importurile de alcool din Republica Moldova. În treacăt fie spus, până şi unii experţi ruşi taxează conduita celui dintâi drept ”isterică”. Şi nici nu-i de mirare. Ca tot omul care se vede silit să execute nişte ordine schizofrenice, pesemne, îşi iese şi el din balamale.
Dar care e soluţia? Cum să te aperi de furia Kremlinului? Poţi să rezişti în faţa unei mari şi brutale puteri? Desigur. Cu o condiţie. Să accepţi, precum micul David, că lupta cu uriaşul Goliat este inevitabilă şi să-l surclasezi, chiar dacă ai doar o praştie în mână, prin inteligenţă. Aşa cum au procedat cândva ţările baltice, Chişinăul trebuie să-şi redirecţioneze exporturile spre UE. Unde mai pui că instituţiile europene par receptive şi sunt dispuse să dubleze cota producţiei vinicole moldoveneşti pe piaţa comunitară.
Ca rezultat, ulterior vor fi reluate şi exporturile noastre în Rusia. Când vom dovedi că suntem competitivi în Occident, alde Onişcenko şi Lujkov, toţi cei care ne pun astăzi beţe în roate, ne vor ruga să vindem măcar ceva şi pe piaţa lor orientală.
Între timp, mass-media scrie în aceste zile că incendiile din Rusia, provocate de arşiţa de afară, îi înnebunesc pe oameni. Unii cetăţeni îşi dau foc la case ca să beneficieze de subvenţiile statului. Curată schizofrenie. Psihozele de acest tip, spun psihiatrii, se tratează mai uşor într-un mediu sănătos. Educaţia şi comunicarea cu persoane lucide îl ajută enorm pe pacient să revină la normalitate.

Acum două decenii, Perestroica lui Mihail Gorbaciov s-a dezumflat şi într-un an de zile a dat chix. Tentativa sa de a salva URSS prin infuzie de democraţie s-a soldat cu un fiasco lamentabil. Şi nu întâmplător. Orice s-ar spune, comunismul nu poate avea chip uman, ci doar dinţi stricaţi.

De la ”Glasnost” la modernizare

Moldovenii, ca şi balticii, ucrainenii sau georgienii, au profitat de zvârcolirile disperate ale ”imperiului răului” şi s-au desprins de el. Acum la orizont se întrezăreşte o altă şansă. Dar nu pentru ruşi, ci pentru chibiţii din fostele republici sovietice care urmăresc de pe tuşă cu sufletul la gură jocurile marilor puteri.

Moscova se vede astăzi silită să forţeze o nouă ”perestroika”. Cea pe care a lansat-o Mihail Gorbaciov era supranumită ”glasnost” şi îşi propunea să descătuşeze iniţiativa populară care ar fi condus la dezmorţirea economiei naţionale. Cea pe care a anunţat-o recent Dmitri Medvedev, se numeşte în ruseşte ”modernizaţia” şi urmăreşte atragerea de tehnologii şi investiţii occidentale care trebuie să renoveze şi să eficientizeze sfera de producţie pentru a o scoate din comă şi a o face funcţională.

Ca şi ultimul preşedinte al URSS, actualul lider de la Kremlin iniţiază reforme nu în dorul lelii, nu dintr-un interes sportiv, ci constrâns de starea precară a ţării. Economia reală a Rusiei la ora actuală nu este lucrativă şi, ca o moară stricată, macină vânt. Cu excepţia armelor, aceasta în prezent nu produce nici o marfă mai de Doamne ajută pe care să o comercializeze cu succes pe marile pieţe internaţionale. Ca o drogată, ea devine pe zi ce trece tot mai dependentă de exporturile de gaze şi petrol.

Cum un necaz nu vine niciodată singur, la toate acestea se adaugă catastrofa demografică. Potrivit ultimului raport al organizaţiei americane de investigaţii Population Reference Bureau, populaţia Rusiei continuă să scadă. Şi nu sunt semne că acest trend negativ ar putea fi stăvilit. Din contra. În 2025, bunăoară, din cei 142 milioane de ruşi care populează ţara astăzi vor rămâne doar 133.

Şi-a pierdut puşca şi cureaua lată

În aceste împrejurări, Kremlinul se vede forţat să schimbe macazul. O lasă mai moale cu retorica belicoasă la adresa Occidentului şi caută să se pună bine pe lângă SUA, Germania, Franţa, alte puteri pentru a obţine credite avantajoase şi a importa programe, aparataje şi sisteme de operare IT fără de care Rusia riscă să rămână o Nigerie înzăpezită.

Slăbiciunile inerente şi nevoia stringentă de modernizare obligă Moscova să-şi restructureze şi politica sa faţă de fostele republici sovietice. E la mintea oricui că pe ruşi nu-i mai ţine cureaua să declanşeze un nou război de genul celui purtat acum doi ani împotriva Georgiei.

În plus, miza pe mişcările separatiste din noile state independente, amestecul brutal în afacerile lor interne nu-şi atinge scopul scontat. Dimpotrivă, multiplică suspiciunile şi neîncrederea faţă de Rusia. Deloc întâmplător, nici o ţară din CSI n-a recunoscut oficial independenţa Abhaziei şi Osetiei de Sud. Într-un târziu, Putin, Medvedev, Lavrov şi compania au constatat că, în spaţiul postsovietic, de ei se tem, dar nu-i iubeşte şi nu-i respectă nimeni.

După cum scria deunăzi Anders Aslund în paginile publicaţiei The Moscow Times, Comunitatea Statelor Independente a ajuns un obiect de batjocură. Culmea ridicolului, spune el, a fost atinsă la Chişinău, când summitul CSI a durat doar 30 de minute, dar şi în acest scurt segment de timp cei 6 preşedinţi sosiţi în capitala Republicii Moldova nu aveau nimic de spus unul altuia. Moscova, vorba poetului, şi-a pierdut puşca şi cureaua lată.

Şi Perestroika-2 pică la examenul de istorie?

În consecinţă. Rusia se vede nevoită să îşi extindă ”Perestroika-2” şi asupra aşa-zisei străinătăţi imediate. Eşecul vechii politici de intimidare şi şantaj o obligă, consideră Aslund, susţinut de alţi experţi occidentali, să renunţe la provocările ostentative de odinioară şi la forţa brută în favoarea unei treptate expansiuni economice. Acest fapt permite Republicii Moldova să ia o gură de aer pentru a-şi consolida independenţa şi a-şi urma cursul european.

Mai mult decât atât. Situaţia Chişinăului este mai norocoasă decât a altor teritorii ex-sovietice. Nu are hotar comun cu Rusia, este la o distanţă naturală apreciabilă de aceasta şi, totodată, se află în vecinătatea NATO şi Uniunii Europene. Având în vedere interesul Washingtonului, Berlinului şi a aliaţilor acestora de a se debarasa de prezenţa militară rusă la Nistru şi de a proteja frontiera de est a comunităţii euroatlantice, valoarea geostrategică a Republicii Moldova în Occident creşte.

Astfel, noua politică a Rusiei, dictată de nevoia presantă de modernizare, se poate constitui pentru Chişinău într- o şansă extraordinară de a se emancipa, de a se elibera definitiv de influenţa abuzivă a Kremlinului, de a intra efectiv pe orbita politică şi economică europeană. Asta cu atât mai mult cu cât cea doua perestroikă rusă riscă să pice la examenul istoriei la fel de jalnic ca şi cea dintâi.

Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Actuala guvernare democratică se înşeală dacă speră să demoleze comunismul doar prin condamnarea lui în Parlament sau în instanţă. Sau prin demascarea crimelor pe care le-a săvârşit. Iluzii. Oprobriul public nu rezolvă problema.

Ca şi gripa, comunismul este o boală sezonieră. Vine exact în momentul când traversezi o perioadă nu tocmai fastă. Te contaminează când ţara intră în criză. Când slăbeşti la faţă de necazuri. Când se ticăloşeşte clasa conducătoare etc. Noaptea cu vise totalitare este aşteptată când lumea nu mai crede în ziua de mâine.

Astfel, astăzi sezonul comunismului stă să înceapă. Recesiunea economică nu încetează. Debilitarea justiţiei, de asemenea, nu poate fi stăvilită. Corupţia ia proporţii. Sărăcia se accentuează. Într-un atare mediu propice comunismul se simte aidoma bacteriilor de boli infecţioase într-o casă prăpădită şi neîngrijită.

În Occident oamenii au imunitate împotriva comunismului. Nu însă şi în Est.

Potrivit unui sondaj, realizat recent dincolo de Prut, 37 la sută din români regretă prăbuşirea regimului comunist în 1989, iar 41 la sută din cei chestionaţi afirmă că, dacă ar candida azi, l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu în alegerile prezidenţiale. Toată această jenantă stare de spirit este generată de depresiunea economică şi de scăderea bruscă a nivelului de viaţă. Încă nu de mult, până la dezlănţuirea crizei, numărul nostalgicilor din România era insignifiant şi nu depăşea 10 la sută din totalul populaţiei.

Nu-i însă un capăt de ţară, desigur. Comunismul, precum se ştie, e o fantomă care din când în când revine, tulburând liniştea oamenilor.

În Rusia numărul nostalgicilor este şi mai mare. Chiar şi În Germania anilor şaizeci circa 60 la sută din populaţie regreta dispariţia statului corporatist şi considera că sub Hitler a fost mai bine. Asta însă, în treacăt fie spus, nu a împiedicat clasa politică să condamne ideologia nazistă şi să interzică partidul Naţional-Socialist Muncitoresc (NSAP).

Nici politicienii noştri n-ar trebuie să ezite. Eradicarea totalitarismului impune şi măsuri coercitive. Dar numai acestea, bineînţeles, nu sunt suficiente.

Atmosfera politică la ora actuală este extrem de contagioasă. Puterii actuale n-ar trebui să-scape acest fapt.

PCRM profită de situaţie pentru a pescui în apele tulburi. Comunismul este o maladie uşor transmisibilă. Mai cu seamă în straturile sărace sau puternic dezamăgite ale societăţii. De aceea, măsurile chirurgicale împotriva regimului totalitar comunist, care mi se par indispensabile, urmează a fi coroborate cu cele de igienă, educaţie şi de asistenţă multiplă.

Petru BOGATU
pentru Radio Vocea Basarabiei

După cum bine spune Constantin Tănase în editorialul său de luni, personalităţile fac istoria. Nu relaţiile de producţie, după cum afirma Marx, ci oamenii mişcă lumea. Nu masa amorfă, ci ideile şi acţiunile indivizilor constituie cauza a tot ce există şi se întâmplă.

Nasul Cleopatrei şi mintea politicienilor moldoveni

„Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii era să fie alta”, spunea Blaise Pascal. El vroia să zică astfel că dacă regina Egiptului ar fi fost mai puţin atrăgătoare, şi puterea ei de a întoarce cursul istoriei ar fi fost mai mică.

La fel lucrurile stau şi în timpurile noastre. Dacă Republica Moldova nu ar fi încăput pe mâinile unui Sangheli, unui Moţpan sau unui Voronin, alta era să fie astăzi faţa ei. Dacă liderii de la Chişinău ar fi fost mai inteligenţi, mai instruiţi, mai rezonabili, mai temerari, mai puţin încorsetaţi de tot felul de clişee formate sub regimul sovietic, poate că astăzi eram în Uniunea Europeană alături de România şi Ţările Baltice.

Se ştie deja că imnul „Deşteaptă-te, române” agrarienii nostalgici l-au votat din ignoranţă. Credeau că a fost scris la Chişinău de Ion Hadârcă. Unul din vicepremierii de la mijlocul deceniului trecut mărturisea că memorandumul negociat cu FMI era un document strict secret pe atunci. Guvernul îl ascundea cu străşnicie de legislatorii majorităţii parlamentare care, dacă l-ar fi citit, nu l-ar fi votat nici în ruptul capului, pentru că încuraja capitalismul.

Şi comuniştii după 2001 au comis o sumedenie de gafe monumentale uneori nu din rea-credinţă, ci din prostie. Centralizarea excesivă a gestiunii economice, bunăoară, a condus la inhibarea iniţiativei private, a investiţiilor străine şi, în ultimă instanţă, la monopoluri sufocante şi stagnare, fapt ce a provocat prăbuşirea PCRM-lui. Voronin conducea ţara în era informaţională ca un rudimentar şi belicos preşedinte de colhoz care se scoală cu noaptea în cap ca să asiste la mulsul vacilor, iar după asta să verifice riguros câţi cartofi a aruncat în borş bucătarul de la brigada de tractoare.

Guvernarea brigadierilor

Starea jalnică a clasei conducătoare de la noi nu este întâmplătoare. După dispariţia URSS, la Chişinău a venit la putere eşalonul al treilea al nomenclaturii sovietice. Din cel dintâi făcea partea ierarhia superioară de partid şi sovietică: secretarii şi şefii de secţii de la CC, miniştrii şi conducătorii celor mai importante instituţii centrale. Cea de-a doua era constituită de instructorii de la CC, conducătorii de partid regionali şi cei ai komsomolului. Aceştia au fost spulberaţi de pe soclul puterii mai cu seamă după eşuarea puciului din august 1991. Unii dintre ei, ce-i drept, ulterior au revenit şi s-au cramponat iar de putere.

Oricum, golul a fost umplut în mare parte sau din nomenclaturişii nematurizaţi încă, sau de elemente ratate şi prost instruite care, în condiţii normale, nu ar fi avut şanse să urce sus: preşedinţii de kolhoz, brigadierii etc. Această birocraţie agrară, incompetentă, îndoctrinată şi servilă, pomenindu-se peste noapte la timona statului, a atras după sine în vârful piramidei toată pleava din alte domenii de activitate.

Astfel, au ajuns ageamiii, neisprăviţii şi nechemaţii să conducă. Alături de ei, au apărut veleitari, şmecheri şi romantici nebuloşi, vorba lui Andrei Pleşu, dispuşi să-şi asume interesul sau dezordinea momentului. De aici ni se trag toate ponoasele. Şi în viaţa politică, şi în economie, şi în justiţie.

Un ultim, dar concludent exemplu care atestă că Republica Moldova suferă mai mult ca orice nu de pe urma lipsei de mijloace financiare, ci din cauza nepriceperii şi prostiei demnitarilor de tot felul, este hotărârea Curţii Constituţionale care anulează decretul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu cu privire la ziua de 28 iunie. Nici timpul, nici spaţiul nu ne îngăduie să stăruim asupra acestui document doldora de formule agramate şi argumente supte din deget. Vom arăta doar că judecătorii CC cataloghează regimul politic din deceniul trecut ca fiind republică prezidenţială, deşi la noi n-a existat niciodată o atare formă de guvernământ. Curată aiureală care se dispensează de orice comentarii.

Incultura generează înapoiere

Letonia, Estonia sau Lituania au izbutit să traverseze cu succes tranziţia de la socialism la capitalism, de la dictatura sovietică la democraţia liberală, deoarece în fruntea acestor state s-au aflat elitele luminate ale societăţii. La Chişinău, dimpotrivă, a tronat incultura, neştiinţa şi prejudecata. Slăbiciunea mintală, psihologică şi morală a ştabilor de la Chişinău a fost speculată cu dibăcie de Moscova pentru a ne impune, de fapt, de-a lungul ultimelor două decenii, cu mici intermitenţe, o administraţie colonială mascată.

De altfel, în Ucraina revoluţia oranj a dat chix tot din cauza proastei calităţi a multora dintre liderii ei. Cu idei liberale, dar fără o cultură politică occidentală, aceştia s-au războit reciproc, au călcat prin gropi şi, în cele din urmă, şi-au tăiat craca de sub picioare.

În Georgia, din contră, în ciuda unor erori comise de Mihail Saakaşvili, democraţia a triumfat, iar partida filoruşilor a fost anihilată datorită faptului că ţara este guvernată de la un timp încoace de o generaţie tânără de politicieni, şcolită în universităţile europene şi americane.

E nevoie de o nouă generaţie de politicieni

Ca să scape de necazuri, Republica Moldova are şi ea nevoie de o nouă clasă politică, instruită în Occident, care nu ar purta nici măcar în subconştient povara şabloanelor sovietice. Liderii de care avem nevoie trebuie să posede engleza, să fie docţi în materie de economie, justiţie şi politologie occidentală. Să cunoască în profunzime uzanţele politice europene şi americane.

În fine, dar nu şi în ultimul rând, să-şi respecte neamul şi înaintaşii, să aibă sentimente naţionale româneşti. Pentru că, oricum ai da, în politica de stat, pragmatismul, ca să aibă sorţi de izbândă, urmează să fie combinat cu patriotismul efectiv, nu cel contrafăcut şi băgat pe gât moldovenilor mai întâi de ţarism, iar mai apoi de propaganda sovietică.

În sânul AIE există elemente care ar putea sta la baza unei elite sănătoase şi nesovietizate. În viitoarele alegeri trebuie votaţi oameni politici care, indiferent de vârsta lor, au dovedit că sunt nişte personalităţi reactive, raţionale şi neîndoctrinate de sechelele trecutului comunist. Numai astfel de lideri ar putea identifica soluţii capabile să aducă ambarcaţiunea noastră naţională pe linia de plutire

Republica Moldova de bună seamă ar putea deveni un al doilea Kârgâzstan. Dar nu cel pe care ni-l pregăteşte Putin, ci altul, dorit de Obama şi Merkel.

O INIŢIATIVĂ INTELIGENTĂ A WASHINGTONULUI

Premierul rus, precum se ştie, acum câtva timp a menit Republicii Moldova o debandadă precum cea din Kârghâzstan. Între timp, pe drumul mătăsii, în Valea Fergana, evenimentele au luat o turnură efectiv dramatică, diametral opusă aşteptărilor Kremlinului care, prin tulburările de la Oş, a căutat să arunce în aer întreaga Asie Centrală.

Moscova spera ca, speculând contradicţiile dintre dintre Kazahstan, Uzbekistan şi Kârgâzstan, să-şi consolideze poziţia dominantă în această zonă. N-a fost să fie. Putin nu a reuşit să scoată castanele din foc cu mâinile kazahului Nazarbaev şi ale uzbecului Karimov. Situaţia i-a scăpat de sub control. În consecinţă, sâmbăta trecută, la Alma-Ata, în cadrul unei reuniuni a miniştrilor de Externe din 56 de state membre ale OSCE, s-a decis trimiterea în Kârgâzstan a unei misiuni poliţieneşti europene.

Evenimentul este istoric şi de-a dreptul ieşit din comun. Într-o ţară, pe care Moscova o consideră făcând parte din sfera intereselor ei privilegiate, vor fi dislocate forţe pacificatoare occidentale. După cum subliniază Asia Times, cu toate că hotărârea de a trimite o misiune europeană în Kârgâzstan a fost adoptată de OSCE, la mijloc e un proiect geopolitic american, sprijinit de Uniunea Europeană.

Occidentul a făcut astfel un pas mare pentru a prelua controlul asupra unei zone strategice din proximitatea Afganistanului. Ambasadorul indian M.K. Bhadrakumar consideră că decizia OSCE este o iniţiativă americană extrem de inteligentă. Ca să ne dăm mai bine seama seama de semnificaţia ei, aceasta trebuie coroborată cu alte mutări pe care le fac în ultimul timp UE şi SUA în jocul disputat cu Rusia.

ANULAREA VIZELOR ÎN SCHIMBUL RETRAGERII DIN TRANSNISTRIA

Mai întâi de toate, este de remarcat faptul că SUA şi UE formează din nou o echipă care vorbeşte cu Rusia pe o singură voce. Asta a asigurat succesul occidental în Kârgâzstan. Acelaşi lucru se întrezăreşte şi în dialogul cu Moscova pe tema Transnistriei. Săptămâna trecută, cancelarul german Angela Merkel a propus Rusiei, în cadrul conferinţei de la Ekaterinburg, desfiinţarea regimului de vize UE pentru cetăţenii ruşi în schimbul retragerii trupelor ruse din Transnistria.

Potrivit cotidianului polonez Gazeta Wyborcza, liderul german a plusat, ridicând preţul unei eventuale înţelegeri vizând aplanarea conflictului îngheţat din Republica Moldova. Cancelarul a adăugat ridicarea vizelor UE pentru ruşi la oferta iniţială, formulată la începutul lunii iunie, când a optat pentru crearea unui consiliu comun Rusia-UE care să formalizeze cooperarea în materie de politică externă şi securitate, sub rezerva soluţionării problemei transnistrene. Potrivit experţilor Fundaţiei Bertelsmann, Merkel a avut asentimentul instituţiilor europene de la Bruxelles. În plus, poziţia sa este coordonată cu Washingtonul şi pare perfect compatibilă cu planul lui Barack Obama de resetare a relaţiilor cu Rusia.

Astfel, regiunea transnistreană devine un pariu geopolitic germano-american. În aceste circumstanţe, Republica Moldova este în cărţi pentru redefinirea raporturilor dintre Occident şi Moscova. Tocmai de aceea, în treacăt fie spus, ruşii reacţionează nervos la decretul lui Mihai Ghimpu care califică invazia Armatei Roşii în Basarabia, la 28 iunie 1940, drept ocupaţie sovietică. Poziţia Chişinăului, vrând-nevrând, înclină balanţa în favoarea Occidentului în tranzacţia pe care americanii şi germanii vor s-o realizeze cu Moscova.

Pe de o parte, Uniunea Europeană şi Statele Unite vor ca trupele ruse să se cărăbănească din Transnistria. Pe de altă parte, Kremlinul îşi doreşte ridicarea vizelor pentru călătoriile ruşilor în UE, dar totodată şi menţinerea influenţei sale politice la Nistru. În aceste condiţii, americanii, secundaţi de germani, caută un compromis, o cale de mijloc, ceea ce presupune o abordare nouă a problemei transnistrene.

UN CONTEXT GEOPOLITIC DIFERIT DE CEL ACTUAL

Suntem în ajunul unei răsturnări de situaţie. Soluţia germano-americană pare să fie pe cât de complexă, pe atât de realistă. În schimbul desfiinţării vizelor pentru ruşi, Occidentul va propune, pesemne, garanţii pentru cursul european al Chişinăului, dar şi internaţionalizarea contingentului de pacificatori sau chiar înlocuirea lui cu o misiune poliţienească europeană, ca în Kârgâzstan.

În acelaşi timp, Moscova va cere asigurări că, în urma evacuării trupelor sale, autoproclamata republică nistreană să nu treacă sub jurisdicţia Chişinăului. Târgul va impune astfel concesii multiple, ca şi ursul să fie sătul, şi mierea la care atentează el să rămână nemâncată.

Până la urmă s-ar putea să aibă dreptate experţii care afirmă că, după alegerile parlamentare de la toamnă, datele problemei transnistrene se vor schimba substanţial. Combinaţiile politice în jurul Republicii Moldova vor fi împinse într-un context geopolitic atât de diferit de cel actual, încât vor surprinde toată lumea.
Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău